Din multitudinea de slujbe care inundă piața muncii, doi prestatari îmi pare că ilustreză extremele predispozițiilor mentale necesare efectuării serviciului: taximetrul și salvamarul. Primul, deși activează în conformitate cu un set de reguli generale, caută în haosul din trafic acea particularitate care le-ar aduce prejudicii lui și clienților săi. Imaginea pe care o vede permanent nu este aceea a ordinii din care un element individual emerge ca fiind deviația de la regulament, ci vede constant mulțimea de posibile pericole, și speră că nici unul nu se va materializa într-un accident. Salvamarul, pe de altă parte, caută în acest tablou al fericirii umane, plaja împînzită de oameni, acel nefericit care distonează. Pata de culoare. Altfel spus, el vede tiparul general, înlăuntrul lui caută „abaterea” de la normal. În filosofie, aceste două metode de investigare a realității sunt numite inductivă și deductivă. Asumîndu-mi și un anumit grad de inapropriere al unei asemenea comparații, pot spune că taximetrul întruchipează prima metodă de cercetare, pe cînd salvamarul o realizează pe a doua. Oricare alte slujbe, reduse la aceste categorii mentale, au afinități mai mari sau mai mici cu una din aceste extreme ale perceperii lumii fenomenale în cadrul unei activități pecuniare. Auzeam nu demult pe cineva scoțîndu-l pe acest om din spatele tejghelei, muncitorul, adevăratul „cititor”, cunoscător al psihologiei intime a omului. Această cunoaștere se datora faptului că angajatul pregetă, în timp ce clientul viermuiește, mînat de acea goană după obiecte, lux și opulență pe care sud Americanul le-a numit Eldorado. Mi se par ambele poziții lipsite de exiguitatea specifică unui demers epistemologic. Nu cunoști stînd, și nu cunoști umblînd, așa cum cunoști antrenînd mișcarea minții.

Îmi abat privirea asupra jocurilor pe calculator. Crearea de lumi virtuale a urmat, ca în literatură, cursul unei deschideri de la omnisciența naratorială la multiperspectivismul auctorial. Dacă în primele jocuri pe calculator trebuia parcurs un drum, liniar, fără prea multe abateri, în jocurile contemporane, drumul este abolit complet. Conceptul de „open world” a mutat reflectorul de pe un „narator” (coincidența onomastică există) care te ghida de-a lungul aventurii, pe un personaj care realizează (eventual) un „tutorial”, pentru a se lansa mai apoi într-o aventură nemărginită. Regulile jocului trebuiau schimbate: competitorii pe piața jocului nu voiau neapărat crearea sentimentului de „viață dublă”, un univers compensatoriu care te-ar fi angrenat mai mult în fața ecranului și mai puțin în viața reală. Voiau, de fapt, un construct autonom de lumea reală, la a cărui crochiu deontologic tînărul ar fi robotit luni de zile, uneori chiar ani, doar pentru a-l înțelege, ca apoi să poată intra într-un demers competitiv. Vălul ce acoperă noua achiziție în materie de „gaming” a micuțului entuziast se ridică, și calea de la novice la maestru este bătătorită cu absențe școlare, absențe în cadrul familiei, a grupului de prieteni, și așa mai departe. Un văl se ridică, în timp ce altul coboară. E vechiul dualism care macină orice fire umană fără valori și priorități bine puse la punct: vînezi frumusețea, ajungi curînd ignorant în chestiunile intelectuale; petreci momente inavuabile în antecamera vieții, unde plăcerile și chemările trupului, aparent felurite, caleidoscopice, fac deliciul urechii și mărită cele mai fragede suflete cu decăderea morală, atunci bătrînețea, sau pînă acolo, oprobriul public vor contrabalansa orice exces. Revin la neliniștea lui Dem. Zamfirescu: „Cum e cu putință ca odată ajuns la ființare, spiritul să recadă în neant?”

„Omul este o ființă socială prin natura sa”. Cît de departe mă situez de vorbele lui Aristot. Omul își chibzuiește orice vorbă, orice gest, orice atitudine, ca să poată epata. Omul se naște cabotin și, cu ajutorul educației, poate deveni într-adevăr social. Te naști singur și mori singur, ca-n exaltările și scăpărările furibunde ale unui dependent de LSD. Ce viziune sumbră propune Erving Goffman cînd spune că tot ce declamăm, în momentele de maximă înflăcărare, sunt doar jocul unui actor pe scenă. Vedem că oamenii se ridică de pe scaune, huiduim, suduim, „spargem al patrulea zid”. Dacă o tehnică de a convinge pe un altul de autenticitatea trăirii, sau a nevoii noastre, nu funcționează, ca pe-o cravată, o schimbăm. Astăzi, la aproape 150 de ani de la moartea lui Baudelaire, un nou oximoron se impune: etica imoralului. Invidie: „dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am mai sinchisi de nefericirea noastră”. Minimalizare, dezinteres: „este în fondul realității o neînțelegere de imensă amploare și de grandioasă diversitate din care imaginația noastră extrage o infimă cantitate, atît cît îi trebuie, pentru ca adunînd cîteva lumini și cîteva interpretări, să-și constituie firul vieții”... dar nu voi continua să creez dezagremente. Dacă voi fi vreodată proclet, va fi nevoie de mai mult decît trei alineate. Reacția mea mordantă vine din nevoie de măduvă. Oricît de împopțonat va fi păunul, carnea lui va fi puțină și seva neîndestulătoare. Oricît de pletorice se vor închipui vremurile, niciun capăt nu-și va obnubila începuturile, nicio idee nu va rămîne incoercibilă vreunui sistem.