Nefericirea viciază acele ipstaze ale vieții care sunt predispuse ambiguității , maladivului și sterilității, iar ceea ce lasă în urmă declanșează haosul ce bulversează ființa și-o determină să deraieze de la normalitate.
Nefericirea anormală, percepută ca o anomalie absurdă, are cele mai acute efecte asupra omului ipohondru, iar simptomele ei sunt înscrise în patologic și în centrul nefericirii devastează ființa o tornadă.
Nefericirea normală este controlată de logic și rațiune, în ea se învârte verosimilul, care o diluează și o diminuează, este o formă scoasă la suprafață de forțele volitive și spirituale, și astfel omul nici n-o mai ia în seamă.
Când se surpă fericirea lovită de talazul decepțiilor succesive, în urma pe care o lasă stă poetul.
Nefericirea prosperă unde nu există nicio satisfacție, nicio plăcere, niciun trend pozitiv, doar nimicul huzurește, increând tot ce atinge.
Dacă nefericirea rămâne intactă la contactul cu voința, să ne analizăm toate punctele cardinale în care s-a extins ființa, toate elementele din matricea existențială, pentru a vedea ce susține nefericirea, pentru a anihila suportul pe care se sprijină structura ei funestă și nefastă.
Nefericirea ne face să ne dăm seama cine suntem, atunci când tenebrele nu pot rezista privirii pătrunzătoare care defrișează irealul din real.
Nefericirea ne pune întrebări din perspectiva întunericului, dacă vom găsi răspunsuri verosimile acestea vor deschide portaluri în care dacă vom pătrunde, ne vom trezi față în față cu fericirea, având simptome de rai cu pusee de iad.
Nefericirea nu poate rezista în fața firilor optimiste care distrug scepticismul ei și pentru locul vacant se bat o multitudine de stări.