Nefericirea e o fericire stoarsă de pozitivități, întoarsă pe dos, funcționând anapoda, pânâ nu rămâne din ea decât un simulacru funest.
Nefericirea își crește dezabuzarea vetustă ca un talisman ; entuziasmul afectat de neurastenia nefericirii, își volatilizează elanurile într-o blazare letargică care poate fi tratată cu substanța dinamicității cu cortegiul ei de fervori, febrilități și frenezii inducând corpului un ritm ce crește accelerat.
Când nu mai vrei nimic decât vacuumul în care să te dizolvi, să nu te afli în starea de nefericire, căci aceasta poate decădea în depresie.
Când vrei totul, nefericirea e anesteziată de plăcerile ce se prefigurează.
Fericirea ni se pare atât de intensă când suntem atinși de ea, încât ne luminează toate stările tenebroase, are unele ipostaze paradoxale, căci cu cât este mai mare, cu atât nu ne mai dorim nimic, cu cât ia amploare, cu atât spiritualul prin care am condus corpul se micșorează, până dă de materie și este împins în exterior.
Dacă fericirea ne părăsește, toate golurile din noi se activează.
Iubim extazul și beatitudinea, chiar dacă sunt fulgurante, pentru că fac parte din componența fericirii.
Dacă ar fi să aleg între sănătatea completă lipsită de fericire și fericirea asimptotică lipsită de aportul sănătății, jumătate din mine care și-a asumat scrisul optează pentru fericire, iar cealaltă jumătate de care depinde funcționarea optimă a organelor, va alege sănătatea.
Până atunci însă, fericirea asimptotică și sănătatea completă rămân în stadiul de idealuri.