Nefericirea ne determină să uităm de benefic într-o ființă anesteziată cu neurastenie și nevroză, și aduce suferința în prim planul ființării.
Nefericirea micșorează importanța pozitivă a spiritului ce nu mai poate controla în totalitate psihicul, cerebralul, spiritualul și corporalul, și atunci haosul coordonat de nefericire se insinuează într-o minte deschisă tuturor influențelor, atât faste, cât și funeste.
Omul în care s-a încuibat nefericirea își proiectează scepticismul în obnubilare.
Nefericirea are efecte de calamitate asupra ființei, dacă forța volițională este redusă la 0. În catatonia nefericirii siderează elanurile, avânturile și entuziasmurile, iar realitatea distorsionată de consecințele nefericirii, deviază înspre ipohondrii acute, simulacre cronice și psihoze adânci, căci gândurile infestate de nefericire își pierd aderența la realul obiectiv și se reorientează înspre ireal colonizat de iluzii morbide și maladive, văzut ca un panaceu înșelător construit din miraje.
Dacă forța volițională crește și se amplifică, se nasc o sumă de elemente ontologice pozitive, cum ar fi, printre altele, optimismul și consecvența în bine care șubrezesc temeliile pe care a fost construită nefericirea.
Nefericirea colecționează întâmplările nefaste, funeste și nocive prin care trece ființa în drumul ei ambiguu și confuz înspre un viitor în care-și proiectează variabilele existențiale și se debarasează de întâmplările faste în care s-a întrezărit la modul fulgurant o fericire camuflată de temporal într-un caleidoscop de stări mirifice pe care scepticismul cras le-a sfâșiat.
Dacă nefericirea ar avea în ea corpusculi de fericire, să scormonim cu forța spiritului în ea, pentru a scoate la suprafață și a multiplica monadele de fericire.