Dacă intensitatea nefericirii crește absorbind sevă funestă din substanțele blazării, defetismului și pesimismului și distruge toate stările plăcute ce ne revigorează și energizează corpurile, ar fi benefic să restabilim prin meditații și rugăciuni contactul cu Dumnezeu, care presară eoni și lumină divină având energii imense, pure, pentru a ilumina mintea colonizată de obnubilare, deprimări și nevroze, a căror proporție scade astfel, și în locul psiho-cerebral rămas gol se prefigurează liniștea, calmul, armonia și echilibrul.
Omul ce iese întreg din experimentele nefericirii, are aderență la fericirea de care se cramponează.
Nefericirea e o stare surogat care nu ne-a fost creată de Arhitectul suprem, însă e cu atât mai amenințătoare, cu cât tinde să corupă obiceiurile, rutinele, stereotipiile, prin care se manifestă ființa zi de zi, și atunci ar fi bine să avem îndrăzneala de a ne schimba majoritatea activităților care induc altfel de stări, iar nefericirea luată pe nepregătită poate fi remodelată în altă stare, tot negativă, care conține delăsarea, letargia și indolența.
Cei care transcend nefericirea, sunt privilegiații sorții.
Nefericirea se stabilizează în concretul neschimbării, cu sonorități vetuste și inerții inapte și desuete, când algoritmul existențial e prea simplu, caracterizat de stereotipie și recurență zilnice, nefericirea se încuibează în el, iar substanța sa corozivă și funestă îi ruginește structura.
Nefericirea tinde să-și însușească stările diluate și confuze, necoagulate în jurul sinelui cu care vine în cotact dramatic, și atunci sinele se aliază cu imanența care-l întărește prin transmigrarea de energii, căci nefericirea, pe lângă energia nefastă pe care o posedă, absoarbe și alte energii provenite din stările negative, și declanșează o luptă la nivel planetar.