Nefericirea are o doză de lașitate și umilință pe care i-o induce blazarea și scepticismul, cultivând ipohondria în viață și minciuna în discuții, ale căror mecanisme funcționează atâta timp cât dorința de fericire atrage căutarea ei, însă cel ce o caută descoperă mai întâi adevărurile din viața sa, din lume și din fenomene, care au forța de a o dilua și de a o transforma în forme mai superficiale, mai ușor controlabile și mai manevrabile.
Ura din nefericire o face mai cronică, mai adâncă, mai corozivă, pe când iubirea grefată pe nefericire o preface în impulsuri dezabuzate.
Proștii sunt mai fericiți când sunt nefericiți decât deștepții, fiindcă nu conștientizează nefericirea, care plutește vag și neplăcut în aerul îmbâcsit dintre gânduri minuscule, iar nefericirea alunecă în golurile multiple ale inepției, care-și arogă dreptul de a fi și a dăinui în libertatea prostiei, căci în cazul lor senzitivitățile se manifestă într-un mod ambiguu.
Nefericirea împiedică ambiția să evolueze pe scena vieții, iar interesele ambiției se surpă în fața evidenței nefericirii distrugătoare de elanuri, avânturi, febrilități și entuziasmuri, și simulacrul frumuseții nefericirii este de fapt o estetică a excrescențelor.
O nefericire care perseverează, o ia înaintea destinului, se depune în viitor uzurpând speranța și idealurile, și de acolo conduce omul, ca o calamitate stabilă și imuabilă, doar sagacitatea și tenacitatea atunci când coexistă în om, îi pot destructura temeliile, căci ele sunt sursele pe care se bazează un om ce-și face din auto-depășire sistem de referință în viața sa.
Auto-depășirea activează zeul din noi și creează ambiția stenică de a vrea să te perfecționezi prin exersare și perseverență, iar nefericirea supusă zeului creat de auto-depășire este învinsă etapă cu etapă.