Când suferința irită, enervează și dezabuzează, o narcotizăm în vicii, și îi dăm o tentă în funcție de viciile pe care le-am adoptat în mod conștient, astfel suferința poate avea consistență lascivă, când devenim frivoli și afemeiați, o putem narcotiza cu alcool, când devenim bețivi, cu mâncare în exces, când devenim obezi, o putem anestezia cu creație și vocații, când devenim artiști, o narcotizăm cu oboseală, prin practicarea sporturilor, însă esența suferinței nu se schimbă, rămâne aceeași, doar omul se schimbă, alegând defectele și negativul în dauna calităților și a pozitivului.
Suferința nu suportă lumina, așa că a creat din emoții morbide un simulacru de întuneric în care viețuiește, cunoscând punctul ei vulnerabil.
Să încercăm să cultivăm lumina, din spirit, din sine, din imanență, să o strângem într-o sferă luminoasă, pe care s-o proiectăm în locul unde s-a încuibat suferința, căci din impact suferința va fi schilodită, malformată, își va pierde forța nefastă, o vom imobiliza, și o vom exila în trecut, devenind în timp un artefact straniu.
Suferința e un sacrilegiu, o blasfemie, o anatemă a vieții, prin ea însăși realizează un crochiu de infern, pe care-l aplică matricei existențiale, ca un element sinistru inserat în ea, însă matricea omului e formată dintr-o multitudine de elemente pozitive, desemnând calitățile care coexistă cu elementele negative, semnificând defectele.
Să suprapunem peste suferința percepută ca sacrilegiu, antiteza ei, sacralitatea, și din osmoză atât suferința, cât și sacrul se vor dilua.