Dacă am putea transfera suferința într-o iluzie ce ne-ar amăgi frumos, am crede că am scăpat de flagelul ei, căci iluziile având în imanența lor simulacre, ne induc magie existenței, și aceasta își poate transmigra materia în vise generatoare de energii fortifiante și vivifiante.
Astfel, suferința s-ar racorda pe lungimea de undă a iluziei, care desfășoară în om un caleidoscop de minciuni, ce nu au consistența suferinței, ci compoziția simulacrelor acceptabile și asimilabile de o ființă care-și creează instrumentele pentru a se desprinde de suferință.
Fără suferință, am construi din estetică o arhitectură a ființei maiestuoasă, somptuoasă și sublimă.
Dacă suferința ar avea spirit, ar plia peste fiind non-ființarea, și-ar face propriile gânduri extrăgând din neant negativul cu care ar distruge gândurile pozitive, constructive, ar pune în malaxorul spiritului ei întunecimea, pe care ar preface-o în simulacrul luminii.
Dacă suferința ar avea sine, aceasta ar naște un orgoliu maladiv, patologic, de a-și multiplica sinele sinistru și nociv în sinele tuturor oamenilor, și sinele suferinței ar încovoia axa existențială, având efectele unui non-sine, care desființează orice entitate a omului cu care vine în contact.
Dacă suferința ar avea suflet, ar transforma sensibilitățile diafane, în emoții sinistre și stranii, care ar convulsiona corpul fără axă și sistem coordonator, căci viața le-a experimentat pe toate, arogându-și o înțelepciune pe care nu reușește să o valorifice în mod pozitiv.
Aceste emoții bizare create de sufletul suferinței, ar modela un om cu un comportament deviant până la ridicol, țesându-și de jur împrejurul lui rețele de anomalii dezmembrându-i structura existențială, și om ar lupta cu falimentul vieții lui, însă universul îl va ajuta și îi va schimba falimentul într-o serie de nereușite, din care ar putea să iasă agățându-se de o oportunitate ce are forma vocației lui, având ca resursă benefică și stenică pasiunea.