Suferința înlocuiește adevărul cu venalitatea și vanitatea, orgoliul ei este de a conduce un corp pe care-l frământă și traumatizează pentru a-l supune.
Oamenii care se complac în suferință și nu luptă cu ea, devin neputincioși, afectați de slăbiciune și obnubilare, iar unii își găsesc salvarea în umilință, lașitate și onctuozitate.
Să împărțim suferința în cât mai multe fragmente, iar fiecărui fragment să-i inserăm pozitivul, al cărui travaliu o diluează, căci puterea pozitivului este mai mare decât puterea negativă a suferinței, și omul care luptă va câștiga încleștarea cu suferința.
Suferința sapă în corp zi de zi o genune care se adâncește dacă omul nu încearcă să o umple cu substanța entuziasmului, consubstanțială cu substanța optimismului.
În genune cresc germenii debusolării, dezabuzării, obnubilării și blazării, ce încarcă ființa cu energie negativă, care, suprapusă peste energia pozitivă, generează o forță violentă influențând activitatea psiho-cerebrală și sufletească.
Dacă gândurile se focusează pe suferință, aceasta le impregnează cu substanță deprimantă, nevrotică și psihotică, de aceea e bine ca gândurile să se focuseze pe fericire, și să o caute în actele existențiale, făcând abstracție de suferința insidioasă.
Suferința are ceva dizgrațios, grotesc și maladiv în ea, de aceea nu o exhibăm, fiindcă nu vrem să ne înfășurăm în ridicol și rizibil față de cei ce nu au fost vizitați încă de suferință, așa că o tăinuim ca pe ceva scabros, rușinos și murdar, însă în ochi ni se vede suferința, în care plânsul a secat și a devenit arid, căci odată cu infiltrarea suferinței în mecanismele vieții proprii, râsul a fost anihilat.
Dacă am lăsa să fuzioneze suferința cu fericirea, s-ar obține o stare ambiguă, neplăcută, care ar avea ceva dintr-o suferință ce are remușcări, și o fericire ruginită pe la articulații.