Suferința unui ateu se deosebește de suferința unui credincios, prima are drept consecință negativă faptul că ateul nu se poate agăța, sprijini de nimic, și când se găsește față în față cu suferința, blasfemia lui se transformă într-un anti și blam continue date vieții căreia i-a aplicat principiile și doctrinele materialismului. Pentru ateu nu există lume spirituală, totul converge și se reduce la materie, spiritul este inexistent, la fel ca și sufletul, și omul se află sub domnia instinctelor.
Suferința unui credincios este supusă radiografiei religiei, și credinciosul se sprijină pe credința sa, sperând ca Dumnezeu să-i anihileze suferința, însă adevărul devine ambiguu, căci el este când de partea ateismului, când de partea credinței.
Suferința umple neantul cu corpusculii ei, și îl transplantează în om, inoculându-i nefericirea, care caută să devină rezistentă și robustă, pentru a conduce corpul împreună cu suferința.
Neantul nu-l putem vizualiza, căci el ia forma nimicniciei, golului și genunii, pe care le percepem ca pe o lipsă acută întinsă covârșitor în sufletul supus influențelor exterioare și interioare.
Lumea spirituală este un areal ce se întinde pe toată aria lăuntricului, și când se revarsă în realitatea ținând cont numai de principiile materialismului, realul interferează cu irealul adus în imanența sa de spiritual.
Lumea spirituală desfășurată în lăuntrul omului, este modelată de entitățile pozitive și negative ale omului, de suferința care o degenerează încet-încet, de nefericirea inducând blazarea, de realitatea de care se agață, atunci când sinistrul, grotescul și malformatul bântuie prin spațiile sale, obnubilând-o și deviind-o de la normalitate. Lumea spirituală în cazul ipohondrilor, schizofrenicilor, nevroticilor și neurastenicilor, crește constant, pe când lumea corporală, exterioară, scade constant, și aceste categorii de oameni cu psihicul labil vizualizează viețile altor oameni, prin spațiile oferite cu generozitate de paranormal.