Din punctul de vedere al omului perfid, suferința e o promisiune insidioasă, care s-a transformat în coercițiu copleșitor, fățărnicia ei înnegurează cerul în care oamenii și-au pus idealurile, malițiozitatea ei râde de felul cum reacționează oamenii la suferință. Suferința terfelește bunul-simț și decența și pervertește caracterul și personalitatea.
Din punctul de vedere al omului drept, suferința e o contrapondere la fericire, căci în viață totul e supus antitezelor, care o explică și o întregesc, și dacă n-ar exista suferință, n-ar exista nici fericire, iar viața ar fi un non-sens, fără antiteza ei, non-ființarea.
Cauza suferinței nu poate fi omul, din moment ce manifestă repulsie la ea, iar suferința nu este dreaptă, din moment ce opacizează perspectiva vieții, și toți îi dăm un blam.
Din punctul de vedere al omului răbdător, suferința înaintează încet, înspre niciunde, nicăieri, nimic, și acesta o lasă să se desfășoare lent, cu speranța că îl va părăsi în cele din urmă, când suferința se încarcă cu spleen și plictis. Omul răbdător împarte timpul în fragmente pe care le pliază peste suferință, spleen și plictis, și timpul le diluează, prin dilatarea lor în spațiile temporale.
Din perspectiva frumuseții, suferința e dizgrațioasă, grotescă, hidoasă și diformă, frumusețea simte repulsie față de ea, o percepe ca pe o inestetică crasă, infestându-i structurile estetice.
Suferința, din punctul de vedere al entităților umane, se află pe cel mai inferior nivel, însă penetrează nivelurile superioare ale omului, fiind ajutată de demoni pentru a-și crește forța negativă și funestă.
Nu trebuie să plângem din cauza suferinței, este bine să o ironizăm, să o persiflăm și să o stigmatizăm cu indezirabilitate.
Din perspectiva empatiei, suferința e o reacție emoțională la stimulii nefericirii, circulă de la om la om și oscilează de la minim la maxim, în funcție de atracția sau respingerea manifestată de oameni când o simt că încearcă să se încuibeze în lăuntrul lor.
Din perspectiva calităților, suferința e un defect major al mecanismului existențial, un rebut în procesul de fabricație al vieții, la care participăm toți zilnic. Nefericirea, defetismul și blazarea sunt instrumentele cu care suferința realizează coerciții asupra libertății omului, îl înjosește până ce acesta nu mai suportă să meargă în tandem cu suferința, prin viața față de care simte resentimente, dispreț, ură, indignare și frustrare.