Jur că nu m-aș fi băga și eu în vorbă! Cum zicea bietul tata, ca musca în c..ul calului. De nu îi auzeam pe unii, or fi știind ei ceva, cum îl compară pe noul number one al planetei cu Hitler. Simpla pronunțare a acestui nume, care ne-a “fericit” cu pactul Ribbentrop-Molotov, ce ni l-am fi dorit de tristă amintire dacă nu ar avea și în prezent consecințe atât de tragice, ne face pe noi, românii, să ni se zburlească părul. Declarațiile sale de la început de campanile să fi speriat în asemenea hal ori, mai de grabă, obârșia sa în spațiul Germanic? Îmi cer iertare de la cei ce știu mai multe decât mine și-i rog să nu mă menajeze de greșesc. Măcar nepoții mei aș vrea să afle adevărul. Am adunat de toate-n viața asta, că poate pentru mine chiar și multe falsuri par adevărate. Nu sunt și eu decât un alt biet muritor… Am să spun ceva ca o povestioară pentru cei care s-au născut mai de curând și știu, poate, mai puține decât mine. Ceva care se măsoară, însă, în milioane și milioane, nu contează etnia, de ființe umane nevinovate ucise; cele mai multe în numele unor idealuri mărețe în spatele cărora se ascundeau murdare interese oculte.
E greu de spus al câtelea pas l-a reprezentat, în realizarea visului său revoluționaro-imperial, pentru Napoleon, acapararea spațiului prusac – o grupare de ducate, landuri, principate etc. Teama stârnită atunci de ocupația franceză a dus, se pare, în timp, la nașterea Germaniei lui Bismark - o națiune europeană nouă, ce va ajunge curând la vreo opzeci de milioane de cetățeni. Cam o cincime o vor reprezenta membrii comunității evreiești. Printre ei și celebra familie Rothschild (Scutul Roșu), părintele Ordinului Iluminaților, ajunsă acum se pare la a opta generație, care la începuturi se chema Mayer Bauer. Cu banii ei ducele de Wellington îl scotea de pe scena politică pe învingătorul de la Austerlitz, cârmind pe o altă direcție cursul istoriei. Și tot cu banii și spiritul întreprinzător al evreilor germani noua națiune avea să ajungă într-un timp incredibil de scurt egala marilor puteri europene. Pentru a-i înlătura concurența, Anglia, Franța și Rusia se unesc, declanșând în 1914 primul război mondial (o afacere între veri – George al VI-lea, Wilhelm al II-lea și Nicolae al II-lea?). După circa doi ani de confruntări submarinele germane aproape scoseseră Anglia din joc, Franța era înmormântată pe râul Somme, iar armata țarului trecea în masă de partea bolșevicilor. În fruntea a douzeci și două de divizii, Cristian Racovski, un român de origine bulgară, pornea, spre consternarea prietenului său Troțki, către Romania spre a o transforma în republică sovietică. Destinul țării noastre a stat, pentru o clipă, în mâinile celor doi ofițeri englezi trimiși să-l convingă să schimbe direcția de ofensivă.
Aproape victorios, kaizerul îi propunea Angliei pace în condițiile statutului antebelic. Simultan, însă, un grup de evrei germani, da da germani, propun Londrei continuarea războiului. Ei se angajau să determine intrarea SUA în conflict alături de englezi. Cereau, în schimb, ca după obținerea victoriei să li se acorde sprijinul pentru întemeierea propriului stat în Palestina (scrisoarea Balfour). Abia la sfârșitul războiului Germania învinsă avea să afle despre trădarea compatrioților evrei. Atunci apărea, poate pentru prima dată atât de evident, interesul Sionului pentru întemeierea unei patrii, sacrificând la nevoie patriile de adopție. Planul Ocultei de “nimicire a cetății împăraților și a papilor” începea să capete materializare. Cahalul - statul (imperiul?) invizibil al evreilor se dovedea mai puternic decât monarhiile austro-ungară, rusă, germană și otomană. Cea franceză fusese lichidată prin Comuna din Paris.
Singurul supraviețuitor, Imperiul Britanic (actualmente commonwealh-ul a 16 state) rămânea prins între promisiunea de susținere a înființării statului israelian în Palestina și datoria față de arabi pentru sprijinul primit prin revolta lor împotriva otomanilor. Din această strânsoare va ieși abia în 1948 când, sub egida ONU, se întemeiază Israelul. Spun unii că Regatul Unit ar fi supraviețuit, în mare măsură, și datorită strânsei legături cu Oculta a Casei de Winston și ea cu origini germanice ( Saxe-Coburg și Gotha). Iar viitorul monarhiei ar fi garantat prin venirea la tron a cuplului Wiliams - Kate Middleton. Potrivit spuselor unui rabin sefard ortodox, ambii părinți ai viitoarei regine ar fi avut ascendență evreiască. Ba, mai mult, chiar lăstarul regal, prin mama sa prințesa Diana (născută de Frances Shand Kidd – o Rothschild, în urma unei aventuri cu magnatul evreu sir James Goldsmith), ar întări această aleasă descendență. De unde acest interes pentru Anglia? Simplu, chiar în inima capitalei se află City of London – un Vatican financiar, adevărata “Coroană” care, se pare, ar fi preluat controlul asupra SUA (Federal Reserve) în timpul administrației Roosevelt. Se afirmă că Imperiul Britanic este capul anglo-saxon al “triburilor pierdute” și că obiectivul final al acestui veritabil israel britanic ar fi refacerea Templului, de pe scaunul căruia unul dintre urmași va conduce lumea.
Nu este vorba doar de literatură conspiraționistă, logica evoluțiilor istorice acreditează ideea premeditării celui de-al doilea război mondial, prin care Oculta a “amenajat” spațiul internațional spre a-l face cât mai favorabil construirii “casei naționale” a evreimii. Interpretări considerate extremiste susțin că, prin eșuarea încercării de sovietizare a Germaniei, național-socialismul reprezenta mijlocul prin care potențialul acestei țări putea fi pus în serviciul cauzei evreiești. Eșecul politico-militar care a determinat fuga kaizerului, pierderile teritoriale și de resurse dar mai ales a coloniilor, uriașele reparații și datorii financiare, haosul intern și marea depresie, precum și decăderea din statutul de mare putere europeană s-au cumulat, generând în mod natural sentimental de frustrare națională pe care s-au produs în psihologia individuală și în mentalul colectiv mutațiile ce au făcut posibile ascensiunea nazismului și a lui Hitler la putere. Doctrinele național-socialismului și social-internaționalismului (bolșevismului) aveau multe elemente commune pe baza cărora a fost posibilă apropierea dintre Hitler și Stalin, dar și incompatibilități. Prin lupta de clasă, internaționalismul proletar și revoluția mondială urmașii lui Marx voiau să lichideze statele naționale, națiunile și să instituie o guvernare planetară a proletariatului de pretutindeni. Naziștii aveau obiective similare, poate ceva mai limitate geopolitic. Din nevoia de spațiu vital și în numele dreptului rasei ariene la supremație planetară își propuneau instaurarea, prin război, a ordinii celui de-al Treilea Reich.
E greu de stabilit, dat fiind caracterul său ocult, rolul cahalului în fundamentarea și ascensiunea celor două doctrine totalitar-expansioniste. Cert este că pentru înlăturarea Țarului Internaționala proletară și-a dat mâna cu Internaționala financiară sub semnul stelei roșii cu cinci colțuri (cei cinci fii ai lui Anschel). Prin Troțki, marea națiune rusă era pusă în serviciul revoluției mondiale. Stalin avea să denaturize, însă, sensul, punând revoluția în serviciul naționalului. Se pot face analogii între Leviathanul lui Hobbes și aceastră structură statală invizibilă, ce exista de veacuri fără a dispune de un teritoriu asupra căruia să-și exercite suveranitatea și autoritatea juridică. Primul, propunea cetățenilor să-și limiteze benevol libertatea naturală și să încredințeze o parte a ei unei instituții comune (monarhia statală) în schimbul garantării securității individuale și colective. “Statul invizibil” merge mai departe, încercând să determine, prin mijloace economico-financiare, controlul informației și resurselor, manipulare mediatică ori la nevoie prin violență (războaie, revoluții, lovituri de stat etc), statele naționale (după ce li s-a acaparat decizia) să renunțe la suveranitate și independență în favoarea unei structuri supranaționale globale, ce are ca scop instaurarea, sub forma “democrației”, a noii ordini planetare. Pentru omul simplu, astăzi, cuvintele “comunism”, “nazism”, “democrație” au conotații bine definite. Primele semnifică răul, ultimul binele. Dar, poate chiar generația următoare va avea curiozitatea să inventarieze și victimele “democrației”.
Pentru a ne putea da seama de forța “stalului invizibil” e suficient să ne amintim că la conferința de pace de la Paris delegația Baruch cuprindea peste o sută de evrei și că ei au stabilit ordinea postbelică, ce proclama dreptul națiunilor în locul celui al imperiilor. După conferința de la Amsterdam (1933) evreimea cerea Germaniei înlăturarea lui Hitler și readucerea în conducerea aparatului de stat a conaționalilor ce fuseseră demiși, mulți dintre ei comuniști. De fapt, la acea vreme, evreii reprezentau peste 90% din comuniștii lumii. De aceea, poate că anticomunismul fuhrerului era mai de grabă antievreism. La refuzul germanilor de a accepta ultimatumul, de la posturile de radio americane omenirea era anunțată că: “Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajați într-un conflict sacru împotriva germanilor. Și îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Și aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerțul mondial în cadrul afacerilor de export”. “Statul invizibil” ieșea la suprafață și chiar dacă istoricii subapreciază acest moment, poate că, de facto, atunci începea al doilea război mondial. Există păreri potrivit cărora s-a premeditat stârnirea și radicalizarea reacției antievreiești a germanilor, care avea să degenereze în punerea în operă a acelei “soluții finale”, ale cărei consecințe poartă astăzi titulatura de holocaust. Holocaust care, după război, avea să devină argumentul decisiv în influențarea și dirijarea opiniei publice în favoarea apariției statului Israel. Cu un secol înainte se mai încercase provocarea unui exod al evreilor către Palestina, dar nu a fost posibil deoarece aceștia “se obișnuiseră prea mult cu modul de viață european”.
Pentru înțelegerea dinamicii geopoliticii zilelor noastre este indispensabil de urmărit evoluțiile legate de statul Israel, dar și configurarea proiectului noii ordini mondiale. Merită remarcat că “statul invizibil” nu s-a repatriat, cahalurile continuă să existe sub forma comunităților evreiești din celelalte state. Își țin cu regularitate congresele naționale și mondiale și se implică în politica fiecărei țari, unde ocupă poziții importante la nivelul deciziei supreme. Ba, mai mult, prin intermediul supranaționalelor, mass mediei, potențialului informațional, tehnologiei și a unor importante organisme internaționale pe care le controlează influențează și manipulează situația economico-financiară, legislația internă și politicile naționale în interesul său. Având în vedere că de la apariția sa noul stat a creat serioase perturbații în lumea arabă, obiectivul prioritar l-a reprezentat asigurarea supraviețuirii Israelului, consolidarea și expansiunea sa teritorială, mutarea capitalei la Ierusalim. A devenit problemă planetară și cu relativă ușurință poate fi urmărit cum mare parte a politicii internaționale postbelice a gravitat în jurul ei. Sunt analiști credibili care afirmă că inclusiv evenimentele din 11 septembrie, ce au dus la apariția conceptului de război antiterorist și implicarea nemijlocită a SUA în proiectarea și ducerea lui, orchestrarea “primăverii arabe” cu evantaiul ei de consecințe, asaltul migraționist al arabilor și musulmanilor asupra Europei Occidentale și chiar Brexitul englez s-ar circumscrie respectivului scop. Despre forța acestei Internaționale financiare vorbește de la sine, peste timp, nevinovata afirmație a mamei celor cinci frați: „ dacă fiii mei nu doresc, nu vom avea război”.
Apar tot mai multe semne că, în varianta sa bolșevică, comunismul a fost lichidat nu pentru că era neperformant economic, pentru că scăpase de sub control ori din interese umanitare, ci tocmai pentru performanțele sale în lichidarea statelor naționale și controlul mulțimilor. Respectivul model, experimentat cu succes, trebuia coordonat de la un alt centru și operaționalizat sub o înfățișare mai umană la scară globală. În viziunea artizanilor săi, el se va reconfigura în urma unei crize generalizate pe toate planurile, declanșatoare a unui haos planetar și a unui nou război mondial care va epuiza națiunile și statele, permițând instituirea noii ordini globale sub forma turmei cu un singur păstor. E interesant de urmărit ce consecințe geopolitice va produce, pe termen mediu, actualul mariaj dintre comunismul chinez și marea finanță mondială.
Din această perspectivă merită a fi urmărită viitoarea prestație a lui Donald Trump. Programul său electoral poate reprezenta doar pisica arătată opozanților proiectului globalist, sub înfățișarea unei posibile dezmembrări a SUA, ca urmare a exacerbării naționalismului și rasismului. Faptul că, în plină campanie electorală, el a fost vizitat acasă de primul ministru israelian, Netanyahu, atenționa pe cei avizați că el era aprioric alesul. Spune multe și faptul că a ajuns la putere prin votul electorilor, nu prin sufragiul (voința) majorității. Comportamentul său postelectoral începe, deja, să semnaleze că el nu se situiază în afara planurilor Ocultei (ginerele este evreu, iar fiica s-a convertit la iudaism) și că visul susținătorilor săi că America va redeveni a americanilor (albilor) rămâne un vis. În noua ordine rasa albă, prin „ciocnirea civilizațiilor” (Huntington) va fi serios diminuată numeric, dezarticulată insituțional, decompactată și va juca un rol minor.
Pe de altă parte, se pare că administrația democrată și președintele Obama, prin prestația lor, împinseseră proiectul globalist către înfundătură. Rezultatele politico-militare în spațiul arab s-au dovedit sub așteptări, iar China riscă să devină incontrolabilă. Rusia, pion indispensabil în proiectul globalist, ajunsese în stare de adversitate cu SUA. De la „zidul Berlinului” nu se mai crease o situație atât de periculoasă în care armatele celor două superputeri să se afle față în față ca în Siria. Să ne amintim că republicanii, cu toată politica lor de dreapta, prin vocea președintelui Busch le cereau românilor la București să devină punte (curcubeu) între Occident și Rusia. În ciuda aparențelor (mimarea antirusismului) cea mai mare parte a decidenților noștri politici s-au conformat mesajului. Astăzi, sub aspect politico-militar, Romania e în sfera occidentală, dar economic și probabil informațional e controlată de către ruși. Prooccidentalismul nostru popular e alimentat de experiența istorică a raporturilor nefaste cu Rusia, dar și de o încrederea latentă alimentată și întreținută de teza potrivit căreia Romania Mare este produsul păcii wilsoniene.
Se cam uită, însă, că la Paris președintele american venise și cu proiectul unui stat al evreilor estici – Israelul European, cu capitala la Lemberg (Lvov). Acesta urma să cuprindă Galiția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova, Basarabia și o parte din Ucraina. Practic apărea o putere regională în cadrul căreia evreii reprezentau numai o treime din populație. Pentru a putea ține sub control majoritatea masei neevreiești (săracă și fără potențial industrial) noul stat avea nevoie de sprijin financiar din partea marilor puteri. Cum Anglia, Franța, Italia au refuzat să-și asume această povară, totul rămânând pe seama americanilor, s-a renunțat la proiect. S-a menținut totuși idea unui stat evreu în Basarabia. Asta ar putea să și explice faptul pentru care unirea de la Alba Iulia a fost ratificată de către parlamentele statelor mai sus amintite, dar aderarea Basarabiei la Țară (27 martie 1918) a fost recunoscută numai de către guvernele respective. O fi având acest proiect prăfuit vreo legătură cu ce se întâmplă în Ucraina? Cât de actual mai rămâne el în condițiile în care Israelul nu reușește să conviețuiască pașnic cu vecinii vom vedea. Și aceasta cât de curând, poate chiar în anul 2o18 când, în fața jubileului Marii Uniri, s-ar putea reactiva problema revenirii Basarabiei la Țară. Atitudinea față de acel moment ne va convinge asupra coerenței dintre vorbele și faptele noului lider de la Casa Albă. Binecunoscutele declarații ale ambasadorilor administrației democrate de la București și Chișinău, legat de respectiva problemă, ne cam lămuriseră cum stau lucrurile.
Până atunci, aviz unele declarații făcute pe timpul abia încheiatei campanii electorale, dacă nu avem destulă minte măcar instinctul național să ne determine să sprijinim existența Israelului ca stat și concilierea relațiilor sale cu arabii. Chiar și Ceaușescu, cât era el de neintelectual, presimțea acest lucru și ne-a lăsat moștenire o linie politică de la care nu avem dreptul să ne abatem.