Dacă nici în Anno Domini 2017, iepurele „Alba” nu va fi văzut prin saloanele marilor expoziții de artă modernă și contemporană internațională atunci înseamnă fie că adoratul iepure nu se simte prea bine, fie ca a trecut la cele veșnice. Ȋn care caz, ar fi o mare pierdere atât pentru arta postmodernă cât și pentru ingineria genetică. „Alba” este, sau a fost, un iepure luminos cu nimb angelic precum sfinții din icoanele bizantine. Iepuroaica, mama sa, s-a născut în pampasul argentinian de unde a fost transportată de un artist pe calea aerului, peste curenții turbulenți de deasupra oceanului, într-o țară europeană cu tehnologie avansată și cu tradiție culturală de mare prestigiu, la un laborator specializat în ingineria genetică de „clonare”. Acolo ovula fertilizată a iepuroaicei a fost injectată cu proteină fluorescentă extrasă de la o meduză (“Aurelia aurita”), astfel încât s-a creat ca prin minune opera de artă „Alba”, un iepure strălucitor, fosforescent, exponat venerat de artă vie. Dacă iepurelui „Alba” i s-ar fi „fixat” și gena imortalității, cultura lumii s-ar fi pricopsit cu o capodoperă de artă de-a dreptul nemuritoare.

Așadar în anno Domini 2017, sub zorii noului început de eon luminos în care am intrat, cultura așa zis tradițională, valoarea estetică, creativitatea artistică autentică, sunt depășite, au rămas în umbra istoriei, sunt sub eclipsă axiologică, și deci nu mai contează așa de mult. Contează doar să fii diferit, excentric, eclectic, șocant. Arta își găsește justificare doar dacă este anti-tradițională, anti-creștină, chiar anti-modernă, fiindcă modernismul care s-a născut în focul revoluțiilor intelectuale ateiste și a fost legitimat cândva ca un răspuns al omului luminat și înzestrat cu darurile rațiunii pure și practice și ale categoriilor imperative de judecată îndreptate împotriva tradiției mistice creștine, este acum însăși la vârsta senectuții culturale. La tinerețe și mai ales la maturizare prin experiența istorică și propulsat de curenții filozofici subterani ai iluminismului și ai idealismului european, modernismul a căpătat statură și vocație estetică aparte, stil, ethos consacrat. Și fiindcă în procesul de continuitate culturală, cum era și firesc, modernismul și-a însușit sau păstrat totuși multe din vestigiile tradiției, trebuie de acum demolat, buldozat, pentru a face loc etosului postmodern, să se poată crea ceva nou, fie și dacă astfel de noutate înseamnă blasfemie, dizarmonie, ironie, sarcasm, cinism, desacralizare, dezumanizare, iepure fluorescent viu. Postmodernismul a adus pe scena teatrului contemporan o grădină zoologică de idei excentrice, subiective, obscure, iraționale, deabia scăpate din lada de zestre a Pandorei, a religiilor esoterice și neopăgâne.

Trăim de fapt de mai multă vreme în era post-culturii moderne, în perioada abolirii și a eliminarii transcendenței estetice din mintea omului și din creația artistică. După ce am abandonat religia, morala și metafizica, s-a instaurat în lume tirania relativismului, a banalizării, nu numai în artă, imaginație și fantezia artistica ci și în stilurile de viață care au devenit din ce în ce mai non-tradiționale și anti-conservative. Suntem asaltați de consumatorismul compulsiv, de hedonism, de pofta de gratificare instantanee, de extazul ad-hoc, de kitsch eclectic. In piesa de teatru de pe scena lumii contemporane frumosul își pierde coroana sacră, blazonul transcedental, de prințesă a virtuților și a valorilor estetice și morale, devenind o figurină decorativă oarecare cu fizionomie abstractă, fără aură, demitologizată. De când am intrat in zodia Eonului lui Aquarius unde totul stă sub semnul fluidității, al norilor tulburi dinainte de potop, legile morale, restricțiile cutumei, regulile de viața normală, înțelepciunea tradițională, realitatea supranaturală, și-au pierdut puterea de atracție, forța magnetică, bazele unificatoare ale culturii și civilizației, leaganul în care s-a născut, a crescut și s-a format specia omenească, omul convenabil și modest botezat de om „homo sapiens”, adică înțelept. Materiale „self-help”, „experiențe spirituale”, sunt peste tot, în toate mediile și tradițiile, dar sunt experiențe ale unei religii lumești, de orientare neopăgână, fără de credință spirituală și har, fără adevăr revelat.

Dacă Dumnezeu este mort așa cum ni se tot spune în ultima sută de ani atunci și omul este mort măcar că este viu în carne și oase, măcar că-i strălucește mintea de inteligență și mândrie faustică. Măcar că ridică în afara sa babiloane și bazaruri de obiecte, un univers virtual asemănător cu visul sau coșmarul. Fără duhul lui Dumnezeu în om se stinge acea flacară divină, acel foc sacru care l-a ridicat pe om din țărână și dintre animale și-i înnobileaza ființa și condiția spirituală. Astfel că nu filozofia vieții întru adevăr, a vieții celei noi îndumnezeite, a teleologiei și soteriologiei, a transcendenței, este ceea ce inspiră astăzi artistul ci tanatologia culturală, a decrepitudinii morale si a nihilismului religios, a apariției ființei hibride, „nanoantromorfice”, antiteologice, anticulturale. Drept urmare și consecință suntem spectatorii unui crize axiologice, relativiste, a unui climat al creației în care nu mai sunt judecați de valoare morală ori estetică. Concomitent cu procesul de „dezumanizare a artei”, și drept consecința a acesteia apare și „cultul artificialității”, de manipulare comercială a gustului estetic. Se chiar spune că oricine a gustat din elixirurile și sublimul estetic etern, transcedental, nu are ce să ofere artei, arta avându-și lumea sa, universul său liber și independent de orice exaltare și extrapolare metafizică.

Se simte pe undeva nevoia de vraci versați cu veleități exoterice, capabili să înțeleagă despre ce este vorba în noile forme de exprimare și reprezentare artistică, care să traducă și să interpreteze limbajul perplex al atâtor creații artistice esoterice expuse în muzeele lumii. Pentru mulți iubitori de frumos s-au ridicat parcă punțile de comunicare și de înțelegere și cu memoria culturală a tradiției ștearsă, sau estompată, nu mai pot intui structurile logice, pilonii de rezistență ai noului edificiu cultural. Din universul poetic al expozițiilor de artă au rămas doar pereții goi, abstracți, non-sensul, improvizația. Pentru mulți arta nu mai este un vis lucid, o reverie, cosmos creat de fabrica de idei și de imagini a minții pentru a face viața mai edulcorată și mai sensibilă. Lipsa de interes pentru valoarea estetică ori morală intrinsecă a artei revelate ori inspirate, lasă loc liber substitutelor seculare și hedonist-consumatoriste să invadeze spațiul cultural, să ne umple golul sufletesc cu mai multa anxietate.

Numai că însăși fenomenul descralizarii artei este rezultat și reflecție a desacralizării omului, a icoanei vii a lui Dumenzeu în această lume. Dacă în secolul al 19-lea s-a proclamat moartea lui Dumnezeu, în secolul al 20-lea a urmat moartea ontologică, spirituală și morală a omului. Și drept consecință suntem acum martori și spectatori ai procesului de dezumanizare a artei. Asistăm la procesul de secularizare, vulgarizare și păgânizare a culturii, al comercializării excesive a artei având drept consecințe deteriorarea valorii estetice și slăbirea suflului spiritual al creației artistice. Pierzându-și vocația metafizică ori voit, aprioric, renunțându-se la substratul spiritual, sacru, la valoarea în sine, cultura modernă și postmoderna și-au asumat implicit riscul dezechilibrului, al debusolării și alienarii atât în ceea ce privește actul creator „per se” cât și funcția și vocația axiologică, transcedentală. Spiritul estetic autentic s-a dovedit istoric potrivit și compatibil cu spiritul moral și religios. Sunt o prelungire axiologică întru transcendent a valorilor acestora, sunt aura, coroana de spini de pe fruntea luminoasă, calmă, „aequo animo”, a sfinților și contemplativilor, a creatorilor și a iubitorilor de frumos.

Prinși în capcana materială, iubitorii de cultură și creatorii de frumos de pretutindeni au devenit astfel dependenți de influența banului, a buzunarelor adânci, care controlează promovarea și ierarhizarea valorilor. Increderea oarbă și servilă a omului în puterea banului transcende imperii, culturi, națiuni, crezuri religioase și orientări politice. Banul este singura valoare universal recunoscută de majoritatea oamenilor, și cum arta, publicitatea și promovarea artistului se fac în cea mai mare masură cu bani, puterea banilor determină „ipso facto” și valoarea artei și poziția profesională a artistului. Nu valoarea intrinsecă a artei contează în ultimă intanță ci gustul ori lipsa de gust estetic a lui Maecenas, patronul absolut și zeu al artelor, cel care are resurse financiare și este dispus să plătească arta și artistul. După revoluția informațională și virtuală, s-a instaurat și votul popular al vizualizării, dar numărul de „click”-uri nu reflectă neapărat și nivelul de cultivare ori expertiză estetică al juriului sau al electoratului anonim.

Este drept că artistul este liber să creeze cum și ce vrea, numai că arta autentică și de valoare este în mare măsură marginalizată, ignorată, înăbușită din fașă de valurile tulburi și de aluviunile imaginației celei mai excentrice și abnormale, de toată producția în masă de non-valoare și pseudo-artă răsplătite financiar și încununate cu laurii noii ordini culturale și a corectitudinii politice. Se poate vedea pretutindeni că un alt duh, altul decât cel al tradiției culturale umaniste și religioase, a venit să tulbure apele și să deplaseze până la dezechilibru scara de valori. Ispitește și bântuie peste tot demonul nihilismului și al relativismului estetic și moral.

Nu se știe dacă este doar imaginară ori autentică „spovedania” marelui maestru al artei moderne Picasso. Ȋntr-un interviu, care trebuie spus că nu este autentificat, maestrul nu se consideră pe sine un artist în înțelesul clasic al cuvântului precum Giotto, Tițian, Rembrandt și Goya. Marele maestru ar fi „mărturisit” că ar fi pictat de multe ori doar să satisfacă gustul și snobismul atâtor critici de artă și al celor care l-au adulat și idolizat ca pe un demiurg. Cu alte cuvinte ar fi creat ceea ce diletanții sau așa zișii experți așteptau de la el, maestru fiind conștient ca participă de fapt la o farsă artistică. Nu sunt în masură să judec sau să demonstrez veridicitatea sau autenticitatea mărturisirii marelui maestru. Adevărul este însă că lumea de astăzi este blagoslovită cu o producție de artă așa zis modernă și abstractă, cu un amalgam de linii, forme și pete pe perete, care pretind a exprima figurativ și artistic aspirațiile și întregul spectru al sensibilitații, logicii, raționalitații și a sacrului din ființa și conștiința omenescă. Arta de acest gen a chiar reușit să se impună ca o dogma artistică după care se apreciază noutatea și valoarea artistică. Grație acestei mode culturale care se poartă, tot ceea ce este profanator, blasfemiator, excentric și chiar grotesc este legitimat ca autentic și este venerat iconodul, demononolatru.

Concluzia la care au ajuns unele cercuri nu lipsite și de interes comercial și mercantil este că salvarea artei ar trebui să fie kitsch-ul. Chiar dacă nu aspiră ca marfa lor să fie recunoscută și legitimată ca artă în sensul clasic, tradițional al cuvântului, promotorii conceptiei „kitsch” propun ca arta de tip „kitsch” să fie recunoscută dacă nu după criterii estetice, axiologice, să fie respectată ca potențial și forță culturală dominantă, expresie a libertății publicului de a determina și controla prin interesul și prin dispoziția de a plăti ceea ce-i place. Kitsch-ul nu pretinde a fi slujitor devotat al adevărului religios, estetic, moral. Kitsch-ul se prezinta doar ca un obiect comercial, utilitar, propagandistic, pragmatic, apreciat și căutat de public. Cu alte cuvinte, în condițiile noii economii de piața, a globalizării, kitsch-ul este răspunsul comercial și artistic potrivit, așa cum era nu demult arta mercenar-politică a realismului socialist și comunist.

Unii critici consideră arta și cultura contemporană ca fiind un fenomen memetic, iar pe om ca pe un colportor al discursului și al ideilor culturale și artistice, idei la propagarea cărora omul participă conștient ori inconștient, de multe ori împotriva propriului interes. Procesul este asemănător celui prin care agenții patogeni, parazitari, infestează un organism și de aici trec mai departe la alte organisme. Rezistența organismelor scade, organismele se îmbolnăvesc și mor unul câte unul, dar agenții patogeni rămân, supraviețuiesc. Tot așa și cu multe din ideile, modelele și modele artistice postmoderne care germinează la un moment dat în imaginația lipsită de imunitate spirituală și har divin a unora, proliferează trecând prin alte minți și suflete vulnerabile, slăbind mediul prin care trec, până când reușesc să producă în lume o epidemie culturală.

Copyright © 2017