Să ne amintim de sacrificii, poate ar mai trebui și altele!

Filozofia sacrificiului este similară cu a unui concurs la care primește premiu cel de pe ultimul loc, dar fără ca, inițial, acesta să știe. Omenirea a trăit multe momente de congestie, când s-a stârnit o furie a celor mulți, aleargând după ceva, și dintr-o dată, dintr-o scânteie de geniu a cuiva, care nu mergea în direcția celor mulți, și care schimbă direcția. Cel care realizează această reorientare se sacrifică coform vechilor reguli, dar devine erou în viitor. Proverbul românesc „Cel din urmă va fi cel dintâi” conține o mare doză de adevăr, în acest sens.
Sunt multe exemple cunoscute, dintre care o să aleg câteva, în ordine cronologică, chiar dacă interifluențarea lor este puțin probabilă, acestea desfășurându-se cu mult înainte de globalizarea circulației informației.

Socrate - sacrificiul vieții pentru democrație și justiție

Este de notorietate istorică viața lui Socrate (470 î.Hr.- 399 î.Hr.), filosof din Grecia antică, care a influențat decisiv civilizația ultimilor circa 2500 de ani. Dar, dacă viața și activitatea acestuia a fost unanim apreciată, moartea lui, în urma a ceea ce a devenit notoriu ca “Procesul lui Socrate”, i-a contrariat pe foarte mulți. Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți concetățenii care l-au cunoscut. La Ate¬na, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dispariția lui So¬crate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din istoria umanității. Este meritul nepie¬ritor al lui Platon și Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept", așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă mentalității unei părți din po¬pulația Atenei, agitată de unii demagogi malefici.O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În anul 398 î.Hr., Socrate a fost acuzat că se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi, în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa pentru aceste învinuiri era moartea.
Prin învățăturile sale, el contribuise major la constituirea primei democrații din istorie, făcuse mari eforturi pentru educarea politicienilor și introdusese principiile de bază ale unui început de drept penal. Conform acestora, justiția trebuia să fie unul din instrumentele cele mai importante ale noului tip de societate, fără de care democrația se transforma în anarhie.
Pus în fața acuzațiilor aduse, deși era conștient că i se face o mare nedreptate, a refuzat oferta făcută de acuzatori, de a rămâne în viață în schimbul renunțării la convingerile și activitățile sale. Și-a sacrificat astfel viața. Aceasta se întâmpla înaintea apariției creștinismului.

Isus Christos - sacrificiul vieții pentru umanitate

Chiar dacă între Isus Christos cel istoric (4 î.Hr.-30 d.Hr.), un fost un predicator evreu din Galileea, Iudeea, care a trăit în timpul ocupației romane a Israelului și care a fost crucificat la Ierusalim, și personajul religios biblic cu același nume există multe deosebiri, constatate de istorici, ideea pentru care acesta a luptat și influența asupra evoluției ulterioare a omenirii au fost uriașe. Ar fi o blasfemie să intru în detaliile unanim cunoscute, dar menționez numai semnificația momentului, că atunci când era o tensiune socială de nu se mai putea trăi, când în mod obișnuit se omorau oameni lovindu-i cu pietre, El propovaduia “întoarcerea și a celuilalt obraz”.

Francisc din Assisi – sacrificiul proprietății pentru credință

San Francesco d'Assisi, pe numele său laic Giovanni Bernardone, (1182-1226) este întemeietorul Ordinului Fraților Minori, ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan. El a renunțat la bunurile pământești și s-a autodezmoștenit deoarece tatăl său era potrivnic convingerilor sale religioase. În schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă hainele celor mai săraci dintre săraci. După o scurtă ședere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde se pune în slujirea leproșilor din lazaretul de la Vittorina.
Toate acestea se petreceau într-o perioadă când în cadrul Bisericii Catolice avea loc o mare dispută având ca subiect dacă este bine ca reprezentanții acesteia, să dețină, sau nu, mari bogății, în discrepanță cu sărăcia unei mari părți a societații din acele vremuri.

Søren Aabye Kierkegaard – sacrificiul iubirii pentru filozofie

Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855) a fost un filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale.
Una din tezele sale filozofice se referă la tipologia relației dintre bărbat și femeie. Astfel, el considera că femeia intră în idealitatea bărbatului, îl înalță pe culmile creației și trăirii, îl face un geniu, doar prin intangibilitatea sa, prin elementele negative ale relației: refuzul iubirii, înșelarea acestuia etc. În cazul, considerat tradițional fericit, cel al iubirii reciproce, care conduce la căsătorie, la scurt timp după aceea, femeia iese din idealitatea bărbatului și nu mai reintră decât în cazul morții acesteia, dacă aceasta o precede pe cea a lui. Astfel, filozofia iubirii la Kierkegaard începe acolo unde la alții se termină. Cazurile fericite ale iubirilor célèbre, care se termină cu “… și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”, sunt contrazise de părintele existențialismului modern. În acest context, el rupe relațiile cu iubita sa Regine Olsen, după ce aceasta acceptase logodna și cererea în căsătorie, deși o iubea din toată inima și i-a păstrat iubirea pe toata durata vieții.
Consecvent tezei sale, că după căsătorie ea va ieși, la scurt timp, din idealitatea sa, a preferat refuzul unei iubiri împlinite finalizate prin căsătorie.
În lumea artistică este acceptată această idee și circulă, pe acolo, zicala: “Nu faceți sex cu muzele! Puteți pierde o muză bună pentru un sex rău.” . Aceasta poate fi o explicație a faptului că Titu Maiorescu, filozof de școală germanică, unde erau bine cunoscute ideile lui Kierkegaard, s-a opus permanent căsătoriei dintre Eminescu și Veronica Micle.

Mahatma Gandhi – sacrificiul vieții pentru independență

Mahatma Gandhi (1869-1948), părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Prenumele de „Mahatma“, nu este cel real, în sanscrită înseamnă „marele suflet“, i-a fost dat de marele poet indian Rabindranath Tagore. El provenea dintr-o familie indiană din pătura superioară a societății, aparținând castei neguțătorilor. Tatăl lui, Mohandas Kaba Gandhi, a fost prim-ministru în Kathiawar, în statul Vankaver. După frecventarea colegiului „Samaldas“ din Bhavnagar, studiază dreptul la Universitatea din Ahmadabad și University College London și practică pentru scurt timp avocatura în Bombay, actualul Mumbai. Fiind confruntat cu o realitate teribilă, mii indieni sunt victime ale segregației rasiale, ceea ce îl determină să se angajeze în lupta împotriva dominației britanice. Metoda de luptă a fost una total neobișnuită: a renunțat la alimentele și la îmbrăcămintea de tip european, și-a schimbat modul de viață modern, dormind pe stradă, la un loc cu populația săracă, devenind un idol al acesteia. A reușit să domine spiritual imensa populație indiană, reușind să obțină independența prin mijloace pașnice, convingându-i pe conaționalii că trebuie să fie uniți și să îi urmeze ideile, iar pe britanici că acel popor nu o să mai poate fi condus de ei, acordându-le independența. A avut o idee genială de creștere a entropiei sociale prin ridicarea acceptanței în defavoarea forței.
La scurt timp după obținerea independenței, a fost ucis de un maniac.

În prezent - sacrificiul viitorului de dragul prezentului

Aceste exemple de întâmplări, în urma cărora acele personaje istorice au devenit adevărate mituri, dovedesc că sacrificiul este o metodă de impunere a marilor idealuri, de confirmare a unor idei radicale,
Societatea contemporană este confruntată cu provocări de talia celor descrise în exemplele de mai sus. Globalizarea, impusă deja în domeniul informatic și destul de avansată în domeniul resurselor de tot felul, inclusiv cele umane, conduce la impunerea unui sistem social neo-existențialist, bazat pe ținte individuale, în detrimentul celor colective. În acest context vor trebui făcute multe sacrificii de adaptare, care încă nu se simt și nu sunt conștientizate.
Deocamdată, nu se observă decât o formă de "sacrificiu", dar în sens învers, adică de sacrificare a viitorului de dragul prezentului. Este o formă antientropică care nu va conduce la nimic bun.