În mare parte din proza și poezia de azi, dar și în cele trăite sunt foarte mulți care adoptă un fel de văicăreală și lipsă de încredere, cum scria Cioran în revolta sa împotriva Creatorului, să fie pe plac publicului francez ateu. Sunt foarte mulți nesinceri în ce gândesc, scriu și trăiesc, nesinceri în primul rând cu ei. Scopul existenței este ajungerea sau ridicarea din ciclul decăzut al animalului bolnav de necredință la înțelegerea tainelor care guvernează Universul. Din păcate, mulți se complac doar într-un hăulit manelist al iubirilor neîmplinite sau al vieții irosite în conjuncturi stupide. Cum povestea Cioran lui Liiceanu haosul spiritual în care își compunea opera, conștient în adâncul său, chiar dacă în polemica spirituală cu Țuțea nu recunoștea argumente logice pro izbăvire prin încredere fără sincope de îndoială metafizică, de situarea eronată în ecuația realității suprapuse iluziei. În literatura fără orizont spiritual, omul apare cufundat în psihoza existenței fără sens și de aici proporțiile unei suferințe greu de mărturisit, transpuse în comportamente stranii. Desigur, lupta asta titanică pentru biruirea demonului ateu din gândire apare în toată literatura de la Umanism, Iluminism, Realism până la Impresionism, Parnasianism, Simbolism și ajungând în forme mult mai șlefuite de durere sau angoase în Expresionism, Dadaism, Integralism, Constructivism, Realism socialist, Teatrul absurdului, Postmodernism, Himerism, Fracturism, Deprimism etc. Nu mi-am propus să înșir toate curentele literare care au fost cu doza lor de opiu în epocile respective, dar în loc să-l ridice din neînțelegere pe bietul cititor, cu toată bogăția elementelor literare, hermeneutica sentimentală sau a frazei articulate pe emoția momentelor din aventura umană, l-au aruncat în adâncimea iluziei că este o victimă existențială. Omul în literatura de azi își povestește neputința de a-și vindeca sufletul de amoruri, neîmpliniri și tristeți confecționate artificial pentru a da bine emoțional unui public tot mai obosit cu lectura nevoilor existențiale. Mai apare un gen, prin care vârsta este motivul unui plânset fără margini, neputințele bătrâneții și iar tema iubirilor trăite cândva, faptul nemărturisirii unor sentimente la vremea lor. Cum remarcam, un hăulit continuu, fie că îl găsim scris sau manifestat direct, asta e valabil și pentru filmul românesc. De la celebra carte “Suge-o, Ramona!” a lui Andrei Ciobanu până la filmele cu prostituție și cretinism permanent, în stare să redea toată mizeria din societatea postcomunistă alienată, nu există nicio urmă de echilibru spiritual! Și dacă ne complacem în a cultiva acest hăulit al neputinței sufletești de a se curăța de zgura mitocăniei, primitivismului din simțuri, cum să ieșim din angoase, din calmante sau alcool, din lăbăreală mentală și droguri? De asta am venit în lume? Să ne plângem zilnic lipsa de orizont, să-l declarăm pe Dumnezeu mort și să mai facem niște războaie sau atentate, biserici pentru curve și homosexuali? Acesta e scopul venirii din Paleolitic până în prezent, să vânăm ținuturi, averi, condiții privilegiate și apoi în huzur să ne aruncăm în cap cu trăiri, opere și manele, nu în ultimul rând. Nu am cum să cred în lumea asta confecționată artificial, tocmai pentru a-și masca adevăratul rost existențial: dialogul cu Creatorul și viața trăită conform acestei conversații.