De când s-a strecurat în conștiința lumii, acestui prinț al întunericului îi merge numele numai de rău. S-a risipit pentru el atâta cerneală sumbră a urii și prea puțin mir al iubirii și al înțelegerii. Și măcar dacă bietul florentin ar fi fost chiar atât de diabolic și de lipsit de scrupule pe cum ni-l prezintă memoria lumii. Nenorocul lui a fost că s-a născut cumva prea devreme. Dacă ar fi avut puțintică răbdare să se nască și ar fi venit pe lume în timpurile de acum ar fi riscat să fie zeificat încă pe picioare fiind, sau cel puțin ar fi fost recunoscut ca o persoană onorabilă, respectabilă. Inteligență avea cât îi trebuie, însă prea puțin suflet și caracter. De fapt nici nu-i trebuia mai mult din astfel de virtuți anacronice. Fiindcă are acest veac o pasiune obsesivă și morbidă în a-și diviniza călăii și pe oamenii de nimic, încât cu greu mai întâlnești un nume de sfânt pe buzele copiilor, în piețele publice sau în lăcașurile de cult. Așadar, ar trebui măcar să recunoaștem ingratitudinea și lipsa de respect a acestui veac pentru meritele și venerația care s-ar cuveni de drept și de fapt lui Niccolo, înaintemergătorul omului machiavelic. De fapt aceasta este soarta idolilor sadici care în timpul vieții pământești își ratează șansele nemuririi politice și culturale. Ei se detronează unul pe altul spre a-și face loc apoi pe rând în mintea noastră încăpătoare și îndelung răbdătoare și-n panteonul tuturor fărădelegilor.

Deci amintindu-ne și deshumând memoria lui Niccolo ne dăm seama cât de inteligent și inocent pare el pe lângă toți demagogii și tiranii pe care timpurile din urmă i-au adus pe capul omenirii. Ei toți se numesc „machiavelici”, dar au prea puțin în comun cu viclenia de scrib a unui simplu sforar dintr-o medievală cetate a culturii. Ispita lui Niccolo, ca și a lui Adam de fapt, a fost cunoașterea. Păcatul lor fundamental nu este că ar fi dorit să știe adevărul, ci că au vrut să revendice puterea folosindu-se de adevăr ca de o mască disimulatoare. Ori numai virtutea adevărului absolut, nealterat, nu masca adevărului, este sacră și eliberatoare. Puterea fără adevăr, după cum s-a văzut și se vede, orbește și robește ca o magie neagră mai ales pe cel care o deține fraudulos și nelegitim. Dar cel puțin omul machiavelic de astăzi nu se comportă chiar atât de ipocrit și de fariseic. El nu este nici teolog, nici măcar nu se pretinde un credincios în sensul tradițional al cuvântului. El este politician sau om de afaceri și scopul său deschis și declarat nu este altul decât agonisirea de avere și de putere. În marșul său orbesc după bani, succes și putere el calcă dezinvolt peste orice principiu al binelui moral, material, spiritual. Virtuțile profane ale minciunii, cinismului, perfidiei, crimei și orice alt mijloc util sunt mult mai de preț pentru un astfel de om decât orice altceva fiindcă numai prin astfel de mijloace își poate el atinge de fapt scopul. El cunoaște bine marele paradox sacrosant după care un om drept și cinstit prin astfel de virtuți își poate câștiga mântuirea cerească eternă, dar cu dreptatea și cinstea un om nu prea ajunge departe în ierarhiile pământești și ale lumii “strâmbe vaviloane”, nu poate să dobândească prea multe bunuri materiale și nici loc de frunte la ospețe în această lume. Omul machiavelic se simte chiar chemat să îi ispitească pe toți ceilalți cu fericirile lumii acesteia, să-și „evanghelizeze” profan ucenicii.

Cu astfel de binefaceri fusese ispitit de fapt și Iisus înainte de a-și începe misiunea Sa pământească de mântuire a lumii. Machiavelicii știu însă că nu toți pământenii se pot bucura din plin de fericirile lumii după cum toți, mai devreme sau mai târziu, vor cădea în mlaștina deșertăciunii vieții. Și aici șade cinismul și calculul său demonic: să semeni între oameni invidia, setea de putere și dorința de îmbogățire, morbul pesimismului și al scepticismului celui care nu reușește să se descurce, până când omul deznădăjduit va renunța la orice perspectivă, la orice vis legitim, precum un animal lipsit de rațiune și de chemare metafizică. Gândirea machiavelică este deci ea însăși o expresie a pesimismului radical cu privire la natura și destinul omului ca atare, a omului netransfigurat în genere. Justificarea unei astfel de mentalități și manevre psihologice se bazează pe falsul argument că dacă lumea este și așa rea, falsă și fără credință, nu ar fi decât normal ca și conducerea politică a lumii să fie la fel. Astfel, etica socială a imoralității ori amoralității devine regula de comportare și acțiune, cutuma nescrisă, subînțeleasă, o formă a normalității. Jocul politic neavând în sine nici o obârșie morală prin esenta acestuia este însăși regula normală a jocului puterii. Se acceptă, se recunoaște și chiar se justifică drept naturală lipsa de scrupul și de normă morală în orice luptă politică pentru putere. Deși acest fel de machiavelism politic îmbracă diferite forme, mai limitat și conservativ, empiric și științific, absolutist și totalitarist, sistemul este însă același. Premizele și calculele, de asemenea. Astfel, conform acestui sistem, omul care își conduce viața numai după principiile eticii și ale justiției n-ar fi decât o victimă naiv-idealistă și un nefericit ratat, pe când omul eliberat de orice morală ar fi cu adevărat realist și inteligent. Deci omul machiavelic știe de fapt și ce este morala și ce este dreptatea, numai că în acțiunea politică nu acordă nici un fel de valoare practică unor astfel de virtuți, apanaj anacronic al firilor mai slabe și neadaptabile.

Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. Astfel, păcatul lui Niccolo n-ar fi fost atât de mare dacă n-ar fi avut atâți urmași și epigoni și dacă lumea de astăzi n-ar trăi din plin consecințele unei asemenea erezii politice, cinic numită machiavelism. Fiindcă din nefericire pentru omul cinstit, cumsecade și de caracter, machiavelismul n-a rămas numai o relicvă politică istorică sau un defect de personalitate al câtorva despoți pe care lumea și așa i-ar fi iertat și uitat ci, și aceasta este tragedia lumii de astăzi, machiavelismul a devenit însăși regula și norma morală, ori mai bine zis imorală de bază acceptată ori tolerată de omul contemporan, a devenit o a doua natură, o religie profetică și mistică la îndemâna forțelor iraționale colective, a devenit o metafizică profană, o nouă lege dată istoriei după revelația și carisma unui obscur și teluric demiurg.

Dar ceea ce caracterizează această nouă orânduire și ceea ce constituie punctul vulnerabil al sistemelor de conducere machiavelică este graba și frica de timp, presiunea și tensiunea anormală sub care acționează în lume. Este psihologia furului care se simte urmărit ca de o umbra de consecințele faptelor sale ilegale și amorale. De aceea, ca și o monedă falsă, machivelismul poate avea succes un timp numai, nu poate dura, în afară de vremea de pe urmă când lumea își va pierde total libertatea și eventual va fi împărțită într-o imensă turmă de sclavi și cetele sfinților martiri.

Și într-adevăr, machiavelismul, această infernală mașină de amputat conștiințe pregătește terenul pentru ziua în care răul nu va mai trebui să fie nici măcar justificat, nici argumentat științific ori politic, ci pur și simplu acceptat și subînțeles ca un consens ostentativ și recunoscut ca un nou fel de a fi al lumii, cel puțin pentru acea perioadă de dominare demonică, perioada care precede a doua venire în slavă a lui Hristos.

Ori nu este greu să pricepem ca unele semne ale acestui început al sfârșitului se văd aevea: libertatea spirituală și politică sunt tot mai îngrădite sau sunt falsificate, iubirea adevărată dintre frați și semeni se răcește, bisericile cu pecetea unei tradiții și trăiri sfinte sunt ignorate sau ironizate, copiii și tineretul corupti până la dezumanizare, persecuții și speranțe pierdute, imoralitate și anguoasă existențială, minciună și corupție, omul împuternicit să domnească pe tronul lui Dumnezeu, și câte se știu și nu se știu.

Lumea de astăzi nu este plină de iubire cum ar trebui, cât este plină de frică și anormal. Adevărul și minciuna sunt amestecate după rețetele cele mai eficiente astfel încât sensul adevărului să fie estompat sau radical alterat. Poate într-un fel lumea de astăzi a ajuns imunizată politic, nu mai răspunde la provocarea și atacurile minciunii, a devenit dependentă de doza zilnică de neadevăr care i se transmite prin toate mijloacele curente de dezinformare. Tot astfel lumea de astăzi caută semne și vrea miracole și la acestea răspund din plin farsorii spirituali, vracii obsedați de magia puterii. La astfel de timpuri nici n-a visat poate florentinul Niccolo Machiavelli. El ar fi ignorat orice cod moral numai să conducă și să domine politic, din umbră numai. Machiavelismul contemporan globalizat are drept scop însă distrugerea din temelii a culturii și civilizației, a națiunilor și a popoarelor care cad pe rând victime acestui război nevăzut declanșat de forțele răului.

Pentru Machiavelli ca și pentru Principele său religia era doar o formă a suprastructurii, un mit seducător și înșelător pentru mase și un instrument de dominație. Pentru machiavelismul contemporan nu adevărul sau falsitatea religiei ar mai avea vreo importanță ci puterea de fascinație pe care religia sub orice formă o are asupra omului. Religia de acest fel poate deveni chiar folositoare pentru omul machiavelic fiindcă este mai ușor să falsifici un sistem religios și astfel să domini conștiintele multora decât se creezi și să susții un sistem în care nu crede nimeni. Bazat pe o astfel de etică răsturnată care spune răului bine și binelui rău se lucrează la schimbarea valențelor moralei, astfel încât să ne facă să credem că valorile etice ale tradiției ar fi anacronice, depășite pentru timpul de astăzi.

În realitatea de zi cu zi, treji fiind sau în vis, iluzia nu este însă făcută să dureze etern, sau să ne domine mai mult decât o vreme. Apoi adevărul iese din nou la suprafață, mai nou și mai purificat, gata să rămână cu noi până dincolo de hotarele veșniciei. Toate forțele răului și împrejurările istorice sunt efemere. Ele pot lovi cu biciul urii și al morții în fragilitatea spiritualității celor sensibili și morali. Dacă se va reuși să se țină aprinsă flacăra din candela sufletului măcar a unora dintre cei vii, flacără lângă flacără, și lumina acestora va deveni o pădure de incendii. Himera furtunilor nu va putea astfel să stingă un foc care vine dinlăuntrul ființei și al veșniciilor ca un vulcan trezit peste noaptea uitării. Dimpotrivă, rugul aprins și mistuitor al celor curați cu inima va devora întunericul și lumina falsă a tuturor apostaziilor.