Pe harta creierului meu, de care, recunosc, m-am îndrăgostit puțin fără să o cunosc, sînt așezate în ordine și bună-cuviință emoțiile și sentimentele mai aproape sau mai departe de cer sau de pămînt (aceasta, pentru conformitate). Cartografii din timpul primei mele iubiri au calculat timpul de circumnavigație a planetei pentru o anumită viteză a gîndului nerostit din sine, pentru diverse adîncimi ale Ideii în scoarța cerebrală - prin convenție considerăm planul subconștientului ca fiind cel adevărat și bun pentru călătorie, în timp ce partea invizibilă și mai profundă, unde gîndirea e prezentă, dar mai greu înțeleasă, este acea terra incognita a marilor exploratori. În secolul 16, după descoperirea Americii, oamenii au hotărît că se pot arunca în jocul drumului între cele deja descoperite, între răsărit și apus, astfel încît America s-a așezat așa cum o vedem (pe hartă) și oceanul Pacific și-a dovedit lipsa de ospitabilitate și puținătatea insulelor locuite. În realitate însă, există o diferență între gîndirea logic-verbală sau logic-figurativă în sens larg pe de o parte, și trăirea afectivă, sufletească, a realității, în cea din urmă fiind mai importantă histofiziologia materiei din care e constituit organismul omenesc, carne, os și țesut nervos laolaltă. Spiritul despuiat de trup este rece și curat, fără sentimente sau emoții.

Desigur, cu toții au răsuflat ușurați cînd au elaborat teoria mamei noastre continentale a tuturor, respectiv Pangaea, supercontinentul și Panthalassa, superoceanul de acum peste 100 de milioane de ani, precum și ciclul perpetuării unirii și spargerii continentului gigant. Cu toate acestea, eu îmi mențin rezerva în ceea ce privește ideea că actualele continente ar fi fost singurele care au existat ”simultan” pe scoarța terestră. Eu continuu să cred că atît a putut omul descoperi și că sistemul plăcilor continentale a evoluat și a fost cunoscut ca atare în deplină armonie cu mersul civilizației omenești în istorie. Dacă omul ar fi fost altfel constituit, atunci suprafața uscatului și a apelor cunoscută de el, înainte și după circumnavigație, ar fi fost mai mică ori mai mare și formele celor cunoscute ar fi fost și ele diferite. Atîta i-a fost omului dat să ducă în spinare - vreo 150 de milioane de kilometri pătrați de uscat prin convenție. Ori, mai propriu spus, atîta Pămînt ne duce pe noi în spinare. Omul a fost și este măsurabil, dar oare este el măsura sau etalonul tuturor lucrurilor? Prin cartografiere lucrurile au fost așezate într-un anumit raport spațio-temporal, într-o anumită ordine. Ca și cerul, pămîntul planetei are diferențe intrinseci de densitate sau aglomerare și este mai mult sau mai puțin cunoscut la un moment dat și are, prin părțile sale, durate mai lungi sau mai scurte de viață și cicluri de transformare, asemenea galaxiilor sau altor organizări spațio-temporale din ”afara” planetei.

E un truism afirmația că toate sistemele și ciclurile geofizice și geobiologice ori cosmologice se bazează pe sistemul de concepte și teorii al speciei umane și că sînt în echilibru și armonie cu ciclurile biologice ale omului. În ce privește cerul - atît de misterios sau necunoscut - consider că el se aseamănă bine, prin stelele sale, cu ansamblul centrilor nervoși prezenți în creierul omenesc, dar aceasta e doar o metaforă forțată. Din acest punct de vedere oamenii sînt legați de stele și de alte fenomene cosmice prin acel ceva numit duh sau scînteie, cea care conferă statutul de formă vie omului, prin sudura dintre materie și Idee pe creierul uman. În general, stelele sînt mai rare pe cerul orașelor aglomerate. Omul este o creatură inter-mediară între cer și pămînt, între trecut și viitor. Cerul și pămîntul sînt, încă, povești vechi și povești noi în același timp.