agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-09-20 | |
*OBS - Lucrarea oferă o perspectivă asupra intersecției dintre semiotică și concept în arta actorului.
0. Mic dicționar de termeni* COD – (Conform teoriei lui Umberto Eco): sistem de semnificare care cuplează entități prezente cu entități absente; asociere între planul expresiei și cel al conținutului (vezi def. SEMIOTICÃ punctul 2) Prin cod înțelegem deci că se naște semnificarea a ceva (uneori prin inferență), fenomen posibil fără a fi neapărat necesară comunicarea acelui ceva. SEMIOTICÃ – (sau Semiologie): 1.știință care se ocupă cu studiul general al semnelor și al sistemelor de semne, precum și cu studiul simbolurilor, lăsând o puternică amprentă asupra proceselor de comunicare (mai cu seamă în cadrul vieții sociale). Semiologia totodată însemnă și a traduce semnele, a descoperi ce semnifică – fiind un domeniu în care orice (ființă, obiect, fenomen, etc) poate fi un substitut pentru orice altceva. Interesant de observat cum același substitut poate căpăta alte înțelesuri în funcție se situație, act artistic, moment istoric, spațiu geografic, etc. 2.Umberto Eco în ”Tratatul de semiotică generală” explorează posibilitățile teoretice și funcțiile sociale ale unei abordări unitare a tuturor fenomenelor de semnificare și/sau comunicare. Astfel Eco sugerează cum că întreaga cultură ar trebui studiată ca un fenomen de comunicare bazat pe semiotică, adică pe sisteme de semnificare. În accepțiunea sa, semiotica este formată din teoria codurilor și teoria producției de semne. În acest fel, teoria codurilor înseamnă mecanismele semnificării, adică relația dintre semnificat și semnificant (vezi def. SEMNIFICANT) pe când teoria producției de semne vorbește despre mecanismele comunicării către destinatar a ceea ce s-a semnificat. Se naște astfel semiotica semnificării și semiotica comunicării. Procesul de semnificare presupune existența unui semnal care solicită un răspuns interpretativ; prin urmare, semnificarea se face posibilă doar în prezența unui cod. SEMIOZÃ – 1.ramură a semioticii care studiază în amănunt procesul activ de transformare al unui simbol, fiind posibilă astfel comunicarea prin semn. Atunci când un simbol este interpretat de ceva sau cineva și capătă astfel un sens clar (o semnificație), de fapt se consumă un act de semioză. 2.Termenul este introdus de Charles Peirce în studiile sale pentru a putea defini disciplina semioticii. În accepțiunea lui Peirce, semiotica este disciplina care studiază fenomenele semiozice (unde semioza este definită prin relația triadică dintre semn, obiectul său și interpretantul său). SEMNIFICANT – termen întrodus în studiul semiologiei de lingvistul Ferdinand de Saussure. În concepția sa psigologică despre limbă ca sistem, un semn lingvistic nu unește un lucru cu un nume (etichetare) ci un concept cu o imagine acustică. Astfel, în teoria sa, Ferdinand de Saussure înlocuiește concept cu ”semnificat” și imagine acustică cu ”semnificant”. În acest mod, comunicare înseamnă spre exemplu și pantomima sau semnele militare. SEMNIFICAT – termen întrodus în studiul semiologiei de lingvistul Ferdinand de Saussure. (vezi def. SEMNIFICANT) TEORIA CODURILOR – dezvoltată de Umbero Eco în lucrarea ”Tratat de semiotică generală” (vezi def. COD precum și def. SEMIOTICÃ punctul 2) TEORIA IDEILOR** – reprezintă miezul filosofiei platonice, prin care se face o distincție clară între existența sensibilă, perisabilă (cunoașterea prin simțuri) și existența inteligibilă, eternă (cunoașterea prin rațiune) – născându-se astfel termenul de concept, și prima formă de înțelegere și traducere a unui semn TEORIA PRODUCÞIEI DE SEMNE – dezvoltată de Umbero Eco în lucrarea ”Tratat de semiotică generală” (vezi def. SEMIOTICÃ punctul 2). Pentru o mai bună deslușire a termenilor poate deveni utilă și parcurgerea ”Dicționarului de Simboluri” semnat de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant.*** ________________________________ * Explicațiile oferite probabil nu coincid integral cu definițiile ce pot fi găsite în dicționarele limbii române dat fiind domeniul în care acești termeni sunt utilizați, dar am considerat că merită acordat un plus de atenție termenilor cu care vom instrumenta cercetarea. ** Teoria ideilor (Mitul Peșterii) se poate găsi în lucrarea „Republica” (cărțile VI-VII) scrisă de Platon. *** Lucrare apărută la Editura Artemis, București 1994. ________________________________ 1. Intersecția Este foarte greu de oferit un răspuns clar, cu adevărat lămuritor, atunci când cineva întreabă “dar voi, acolo pe scenă, cât de mult vă prefaceți și în ce măsură ceea ce faceți este adevărat?”. Într-o formă sau alta, cu un limbaj mai mult sau mai puțin academic, întrebarea mai sus stipulată apare frecvent, sub forma unei curiozități, mai cu seamă în rândul persoanelor care activează în domenii tehnice, reale, etc. Într-o asemenea situație, probabil că cel mai greu de înțeles ar fi faptul că pe scenă, tot ce se întâmplă este în egală măsură atât o prefăcătorie cât și un lucru adevărat. Suntem păcăliți ca spectatori pentru că pe scenă nu urcă un rege autentic și totuși el plânge real sau acționează fizic veridic la vederea fiicei înjunghiate. În același mod, la final de piesă, actrița care a interpretat fiica ucisă a regelui, se ridică in picioare și primește aplauzele spectatorilor cât se poate de real. Și atunci, probabil că ceea ce este cu adevărat dificil e să înțelegem ce presupune conceptul de convenție teatrală și împreună cu acest lucru pe de o parte să asimilăm, pe de alta să deslușim ”regulile” pe care le implică. În alte vorbe, actorul minte cu adevăr, se supune unui cod specific și acționează ca atare. Putem deci spune că un actor caută să descopere tot ceea ce poate folosi pentru a minți cu adevăr și prin urmare să spună adevărul mințind. Actorul însă trebuie să fie conștient de faptul că a folosi înseamnă de fapt a comunica, ceea ce ne indică obligația de a se ține cont de semnificarea pe care o capătă mesajul transmis. În acest fel, înainte de a putea folosi, actorul e nevoit să înțeleagă și aici intervine o coordonată importantă care ne ajută în acest sens: studiul semiologiei, pe care Umberto Eco o descrie precum o teorie a minciunii. ”Semiotica are de-a face cu orice lucru care poate fi considerat drept semn. Este semn orice lucru care poate fi considerat drept un substitut semnificant pentru altceva. (...) În acest sens, semiotica este în principiu disciplina care studiază tot ceea ce poate fi folosit pentru a minți. Dacă ceva nu poate fi folosit pentru a minți, atunci nu poate fi folosit nici pentru a spune adevărul : de fapt, nu poate fi folosit pentru a spune nimic.”* Putem extrage de aici următoarea observație: studiul semiologiei pentru actor devine o unealtă indispensabilă care ajută la rostirea adevărului. Un automobil prezentat în cadrul unui salon auto, poate semnifica viteză, prestigiu, rafinament, etc. Așadar, devine un semn, primește o funcție semnificantă. În același fel, trebuie să ”mintă” și un actor. Astfel, ceea ce se petrece pe scenă capătă greutate, profunzime, miez. Esența acestui fenomen stă ascunsă în ideea că faptele și vorbele mai mult ascund decât să arate. Nevoia individuală de a înțelege sensul, de a prelucra și de a împărtăși sensul este mereu activă, dar pentru actor devine un alt mod de a respira. ________________________________ * Fragment din Umberto Eco – „Tratat de semiotică generală”, / din sub-capitolul “O teorie a minciunii” ________________________________ 2. Importanță și formare Semiotica se ocupă cu cercetarea semnelor și acțiunea acestora; este teoria generală a sistemelor de semne și a legilor lor de funcționare. Pentru mai multă exactitate am putea spune că este o știință prin care omul recunoaște și asociază sensuri corespunzătoare imaginilor lumii fiind astfel capabil să înțeleagă universul înconjurător. În acest sens, o contribuție importantă a avut-o Platon care a vorbit atât despre cunoaștere și a dezvoltat ideea de simbol (”Mitul peșterii”) cât și despre concept prin ceea ce a numit ”lumea Ideilor” sau ”lumea Formelor Pure”. Distincția clară și bine definită între existența sensibilă și existența inteligibilă formează baza teoriei platonice și marchează lupta dintre simțuri și rațiune. Planul existenței sensibile este acela al realității aparente, imediate, unde cunoașterea este posibilă doar prin simțuri – lumea din Peșteră. Câmpul existenței inteligibile devine abordabil doar cunoașterii de tip rațional – lumea din afara Peșterii (lumea Ideilor). Platon dezvoltă simbolic elementele care formează universul Peșterii. În acest sens, lanțurile nu sunt doar simțurile care ne limitează; simultan ele semnifică și prejudecățile omului. Funcție-semn – cum se va numi mai târziu acest lucru – capătă pe rând toate elementele utilizate : ignoranță (întunericul peșterii), perfecțiune (soarele), etc. Mai mult, știința semiologiei ar fi imposibilă dacă nu am putea conceptualiza viața, înțelesurile și sensurile ei. Ideile, în accepțiunea platonică, se definesc prin existența lor imuabilă, eternă, substanțială; lumea sensibilă fiind doar o copie, o replică a lumii Ideilor. Altfel spus, dacă unui tâmplar i se cere să facă o masă, tâmplarului îi va apărea în minte imaginea unei mese. Va conceptualiza ceea ce el a cunoscut prin simțuri. Când masa va fi terminată, obiectul, împreună cu toate celelalte n-mese existente în lume nu vor reprezenta nimic altceva decât copii ale mesei perfecte care se găsește în lumea Ideilor. Astfel, masa va semnifica ideea, conceptul de masă. Putem spune că aici, prin Platon, s-au pus primele baze în ceea ce avea să se numească mai târziu semiologie. Această știință a semnelor vieții sociale a avut însă doi fondatori pe care Umbeto Eco îi amintește și îi comentează în paginile tratatului de semiotică : Charles Peirce și Ferdinand de Saussure – numindu-i ”pionierii semioticii contemporane”. Definiția oferită de Saussure semnului ca entitate, a stabilit o relație între semnificant și semnificat, astfel semnul exprimă idei, este o îmbinare a unui concept. “Limba este un sistem de semne exprimând idei și, prin aceasta, este comparabilă cu scrierea, alfabetul surdomuților, riturile simbolice, formele de politețe, semnalele militare, etc. Ea este pur și simplu cel mai important dintre astfel de sisteme. Se poate concepe, deci, o știință care să studieze viața semnelor în cadrul vieții sociale; ea ar putea forma o parte a psihologiei sociale și, în consecință, a psihologiei generale; noi o vom denumi semiologie (de la grecescul ”semn”). Ea ar putea să ne spună în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Deoarece ea nu există încă, nu putem spune ce anume va fi; totuși ea are dreptul la existență și locul ei este determinat de la bun început.”* Putem deci spune că semnul a fost considerat și înțeles precum un alt mod de a comunica, un artificiu ingenios folosit pentru a transmite informația între două ființe umane care și-au propus să-și exprime sau să-și comunice ceva. Saussure face o distincție clară între limbaj, limbă și vorbire – adică între posibilitatea de a folosi o limbă, semnele care se folosesc efectiv într-o limbă (oricare ar fi acea limbă) și formularea de care se folosește un vorbitor într-o anumită limbă. Iată cum se naște această teorie a semnului lingvistic sub forma unei asocieri: imaginea mintală, vizuală și auditivă a unui cuvânt (semnificant) și concept (semnificat). O aprofundare care a adus cu sine și o dezvoltare marcantă a orizonturilor semiologiei o găsim la Peirce care spune: ”Eu sunt, din câte știu, un pionier, sau mai degrabă un explorator, în activitatea de clarificare și inițiere a ceea ce eu numesc semiotică, adică doctrina naturii și varietăților fundamentale ale oricărei semioze posibile. (...) Prin semioză înțeleg o acțiune, o influență care să constituie, sau să implice, o cooperare între trei subiecte – ca, de exemplu, un semn, obiectul său și interpretantul său – o asemenea influență tri-relațională nefiind în nici un caz reductibilă la o acțiune între perechi.”** Pierce vorbește despre un sistem (semn – obiect – interpretant) în care comunicarea este posibilă prin semn; un sistem în care subiecții semiozei nu trebuie să fie neapărat oameni. Semnul devine motiv de reflecție și ocupă trei ipostaze diferite: semnul în relație cu el însuși (aspecte ale semnului), semnul în relație cu subiectul (aspecte ale obiectului) și semnul în relație cu efectul său asupra cuiva (adică aspecte ale interpretantului). Mai mult, în accepțiunea lui Pierce nu putem numi drept semn, ceva anume – așa cum spunem despre obiectul x că este o ușă spre exemplu. Semnul este ceva care stă în locul a altceva și este înțeles de cineva, adică are o semnificație pentru cineva. Altfel spus, la un moment dat, semn poate fi sau poate deveni orice lucru care ne ajută să comunicăm (lingvistic sau non-lingvistic). ________________________________ * Fragment din Saussure ** Fragment din Peirce ________________________________ 3. Expansiune Semiotica are un teren precis de cercetare precum limbajul sau practicile sociale de semnificare și comunicare – vizând astfel descrierea condițiilor de producere și înțelegere a sensului a ceva. Putem deci spune că această disciplină a reușit să se insereze într-o multitudine de domenii precum jurnalism, publicitate sau marketing, însă a avut un important cuvânt de spus și în domeniul artei actorului și artei spectacolului, reușind să diferențieze și în același timp să explice mai exact noțiunile de simbol și concept. În acest sens, un aport important îl aduce Umberto Eco. În viziunea lui, semiotica reprezintă corelarea a două sfere: teoria codurilor care tratează semiotica semnificării și teoria producției de semne care privește semiotica comunicării. Semiotica semnificării se poate contura și independent față de semiotica comunicării, în timp ce situația inversă nu poate exista. Un proces de comunicare poate fi definit astfel: “trecerea unui Semnal (ceea ce nu înseamnă în mod necesar un semn) de la o Sursă, cu ajutorul unui Transmițător, printr-un Canal, la un Destinatar (sau punct de destinație).”* Umberto Eco, spre deosebire de precursorii săi care au redus semiotica la o teorie a actelor de comunicare, lărgește aria de interes a semiologiei și explică faptul că simptomele unei persoane bolnave ar trebui înțelese drept semne chiar dacă nu se încearcă o comunicare din partea bolnavului. Tot la fel, o femeie din clipa în care devine soție sau se pregătește să fie aleasă ca soție, femeia nu mai este doar un corp fizic, ci este un semn care trimite spre un sistem de obligații sociale. Astfel de fenomene au fost excluse din categoria semnelor de Peirce sau Saussure. “Propunem deci să considerăm drept semn tot ceea ce, pe baza unei convenții sociale acceptate dinainte, poate fi înțeles ca ceva ce ține locul la altceva.”* Gesturile produse de o persoană, pot dezvălui o serie de informații pentru noi. Să presupunem că nu putem auzi ceea ce un anumit domn vorbește. Cu toate acestea, putem înțelege – datorită modului în care se produce fizicația – gravitatea problemei exprimate sau gradul de fericire. În același fel putem depista dacă acel om este italian sau arab. Putem spune că dacă asistăm la un spectacol de teatru iar limba în care se joacă ne e străină, ar trebui, datorită semioticii semnificării, să înțelegem ce se petrece pe scenă. Aici însă apare o altă diferență valoroasă care separă inferența de semiotica semnificării. Ne putem gândi la foc pentru că am văzut fumul sau înțelegem că este vin în casă pentru că am văzut fundul paharului murdar de roșu. Asemenea cazuri de inferență sunt peste tot presărate în viața noastră cotidiană. Spre deosebire de Peirce, Eco subliniază faptul că nu putem privi orice inferență drept un act de semioză la fel cum nu putem considera că un proces semiotic implică obligatoriu inferențe. Ceea ce se poate accepta însă este faptul că ”există inferențe care trebuie să fie recunoscute drept acte de semioză (...) Primul medic care a descoperit o relație constantă între o serie de pete roșii pe față și pojar, a realizat o inferență; dar de îndată ce această relație a devenit regulă și a fost înregistrată în tratatele de medicină, s-a stabilit o convenție semiotică. Este deci vorba de semn ori de câte ori un grup uman decide să folosească ceva drept vehicul pentru altceva.”* ________________________________ * Fragmente preluate din lucrarea lui Umberto Eco – „Tratat de semiotică generală” ________________________________ 4. Simbioză O clasificare importantă și în același timp o distincție specială care trebuie luată în calcul este aceea dintre semiotica generală, care reprezintă știința universală a semnelor având la bază limbajul uman și semioticile regionale care se definesc prin adaptarea teoriei semnului anumitor domenii. Spre exemplu, semiotica imaginii reunește fotografia, afișul, mesajul publicitar, etc; semiotica trupului unește studiul mimicii, pantomimei, etc. Inutil să mai menționez sub forma unei observații că în ambele domenii este cuprins și universul teatral. Indiferent de domeniul în care activăm, orice formă de manifestare care ne face să părem sau să fim altfel decât în mod normal, poate fi înțeleasă drept o minciună (indiferent dacă ea este voită sau nu). Putem, spre exemplu, să abordăm un anumit comportament pentru a ne preface că suntem bolnavi, ceea ce înseamnă că ne folosim de funcții-semn (tușim pentru că asta se traduce prin răceală, durere, disconfort). Apare astfel posibilitatea de a semnifica și implicit de a comunica ceva fără a exista o cauză și/sau o stare reală de disconfort fizic. Teoria codurilor, după U.Eco, trebuie să studieze tot ceea ce poate fi folosit pentru a minți. În viața de zi cu zi, acțiunile noastre sunt mai mult fizice decât verbale sau, altfel spus, comunicăm mai mult gesticulând, nu vorbind. Într-un mod similar, același lucru se întâmplă și cu un actor pe scenă. Gesturile acaparează viața noastră profesională și familială; ne ajută să comentăm, să explicăm sau să acuzăm o faptă, o persoană, etc; pot fi înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare, etc. Gestul este o carte de vizită a individului și implicit a mediului (comunitate, domeniu de activitate, etc) din care face parte; exprimă identitatea acelei persoane. Toate aceste elemente fac parte din semiotica gestului, unde un rol important îl ocupă kinezica (gr. kinesis = mișcare) – știința comunicării prin gest și expresie facială. Kinezica studiază în primul rând din punct de vedere al gestualității atât comunicarea individuală cât și comunicarea între două sau mai multe persoane; de asemenea cercetează și relația dintre limbaj verbal și gestual. Aici ne intersectăm cu studiul teatral al unor personalități deschizătoare de drumuri precum Meyerhold sau Grotowski. 5. Notă personală La început este fie indiferența fie lipsa de cunoaștere. Uneori apare chiar scepticismul. Pare dificil de acceptat și de înțeles faptul că există o disciplină care își definește propriul material drept ”orice lucru”, dar în momentul în care se ridică ceața și regulile clar trasate încep să apară, totul capătă un cu totul alt sens. În lumina noilor evenimente, a doua etapă e însoțită de un sentiment revelator și în cele din urmă își face loc meditația. Ce ar însemna dispariția semnului ? Să ne închipuim că ne trezim într-un oraș pictat în întregime în aceeași culoare unde nu există semne de circulație, reclame pe blocuri, diverse afișe pe ușile magazinelor, etc. Probabil că ne-ar cuprinde cel puțin teama, nesiguranța, de parcă ne-am trezit într-un oraș părăsit. Dar să nu ne oprim aici. Dacă nici oamenii nu mai cunosc semne uzuale care țin loc de salut sau totul e bine (ok). Dacă formezi un cerc prin alăturarea degetului mare cu cel arătător și-i strigi unui prieten ”va fi bine” iar acesta repetând gestul va întreba ”ce înseamnă asta?”. Ar fi un șoc. Poate că în scurt timp ne-am îndoi de verticalitatea și limpezimea minții noastre; ar începe un declin psihologic. Mintea noastră pur și simplu nu ar putea asimila o asemenea schimbare, atât de brusc. Asta este o extremă. O situație la polul opus probabil că ar fi cea în care am merge într-o țară străină – să spunem Japonia – și am fi asaltați de o multitudine de reclame într-o limbă pe care nu o înțelegem; ar trebui să ne acomodăm din mers cu religia, obiceiurile și datinele lor etc. Ciocnirea cu un asemenea val de semne noi ar putea stârni confuzie, disconfort, poate chiar imposibilitatea de a locui într-un asemenea loc. Modificările de acest gen pot avea un efect devastator asupra unumitor persoane. Existența semnelor oferă confort fizic și psihic, chiar dacă poate nu realizăm acest lucru. Toată lumea știe că, toamna, frunzele cad ofilite la pământ – este una dintre convețiile vieții. Și dacă brusc frunzele s-ar ridica la cer? Acceptarea acestui fenomen nu ar veni imediat. Semnele ne dau un sens clar în viață. Mă gândesc la sentimentul pe care l-aș putea trăi dacă într-o zi m-aș trezi într-o lume fără semne (pentru că e o diferență imensă între a teoretiza despre ceva ce deja există și a încerca să exprimi ceva ce nu mai e). Teatrul ar fi aproape imposibil. Groaznic. Referințe bibliografice: Aristotel – Poetica, Ed. Științifică, București, 1957 Jean Chevalier și Alain Gheerbrant – Dicționar de simboluri, Ed. Artemis, București, 1994 de Saussure, Ferdinand – Curs de lingvistică generală, Ed. Humanitas, București 2001 Eco, Umberto – Tratat de semiotică generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982 Platon – Opere, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986 Platon – Republica, Ed. Antet, București, 2005 *OBS - Eseu publicat în revistele CONCEPT (vol. 4 / 2012) și BOEM@ (nr. 56 / 2013). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate