Prin ce era deosebită scriitura istorică a lui Djuvara față de a celor care au fost îndoctrinați cu ideologie marxistă? Djuvara nu era un lăudăros al actelor istorice, anula dogma naționalismului deșănțat, era mai degrabă un realist și nu scotea din matca firescului personaje istorice deosebite. Linia exprimărilor istorice se încadra într-un natural care te ducea cu gândul, printr-un fel de teleportare empatică, în perioade vechi sau relatate cu amănunte care scăpau istoricilor marxiști. Din acest motiv, nu a fost privit prea bine la întoarcerea din exil. Se lovea de mentalități de genul "ce mai vrea și ăsta, ne învață el altă istorie?" Și câte concepții răutăcioase nu aveau să se manifeste când a lansat ipoteza că Basarab întemeietorul era cuman. Cum să atingi ideea purității devenirii latine? În principiu, privitor la dezbaterea etniei întemeietorului nu era negarea latinității, ci sublinierea adstratului alogen. Și apoi avea un altfel de a privi raporturile cu vecinii, imperiile care ne-au afectat comportamentul până la cele mai mici detalii. Nu se jena de orientalismul nostru, dar nici nu se dădea înapoi de la apartenența occidentală modernă. Reformarea societății românești în viziunea istoricului este atributul dinastiei de rasă germană. La care se adaugă contribuția franceză incontestabilă la nașterea modernismului românesc și a țării cu relația inepuizabilă București-Paris. Relație care a dat elita intelectuală necesară schimbărilor de structură socială, administrativă, militară și politică. Prin contribuția la aflarea adevărului, Djuvara a lăsat moștenire o istorie bogată, fără exagerări. Hiperbolizări ale personajelor legate de acte hotărâtoare au fost încadrate în fluxul mersului general al veacurilor, lipsind cititorul de percepția unei aure cosmetizate de propaganda deformatoare. Spre exemplu, imaginea unei legende inventate a lui Țepeș e lămurită în "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri". Era intrigat de prezentarea horror marca Bram Stoker, personajul malformat "Dracula" nu ieșea cu nimic în evidență față de alte personaje sângeroase ale secolului. Și formarea unui brand național pe această imagine era neinspirat, în viziunea realistă. Elocventă fiind comparația peste timp, în privința cruzimii la începutul secolului XVIII, prin pasivitatea ambasadorilor occidentali la decapitarea familiei Brâncoveanu. Barbaria Europei sub masca civilizației creștine, între baluri, ceremonii rituale și decapitări cu fast diplomatic. Lectura textelor istorice dă senzația unui povestitor coborât în perioade semnificative, care nu încalcă stilul de viață originar. În cartea "Între Orient si Occident – Țările române la începutul epocii moderne (1800 – 1848)" sunt redate fidel moravurile, modul de comunicare, moda vremii, dar și ținuta țăranilor oropsiți de povara birurilor (și aici n-am evoluat prea mult). Prin viziunea trecutului, la sfârșitul unui ev mediu prelungit în modernism, civilizația prezentată pitoresc avea insurmontabila fractură între clase sociale, dar nu cum apărea prezentată heirupist, cu iz tovărășesc prin manuale contrafăcute. În completare, rolul diplomației românești la evenimente marcante este subliniat în amănunt și reprezintă un reper de acțiune politică în prezent. Diplomație cu predictibilitate în arhitectura europeană, cu aportul politic autohton unitar. Inspirația clasei politice în alegerea unui singur principe peste prevederile Congresului și Convenției de la Paris (1856-1858), apoi la aducerea unei dinastii occidentale garante a mult doritei independențe față de otomani și ruși (1866), insistența diplomatică la Conferința de Pace de la Paris din 1919, chiar și în zbaterile de a scoate cât mai acceptabilă convenția cu puterile aliate și sovieticii, în 1943-1944. Pe același curs diplomatic, Djuvara evidențiază pragmatismul dureros al anglo-americanilor în negocierile cu rușii, abandonarea României în sfera influenței sovietice cu toate consecințele resimțite și astăzi.