Cel puțin de când există dovezi scrise în toate culturile și civilizațiile, de care se știe ori se știe mai puțin, din mijlocul maselor anonime care au făcut istoria, dar pe care istoria ingrată le-a uitat, s-a separat de obicei și câte o ceată mică de indivizi cu darul de a visa demiurgic, de a gândi și de a produce zi și noapte idei, unele practice altele, cele mai multe utopice. Ideile unor intelectuali s-au dovedit însă că au puterea de a schimba cursul lumii și soarta celorlalți truditori la roata istoriei. În timpurile mai de pe urmă după ce au proclamat public sus, mare și tare vestea profetică, nu cea bună, că Dumnezeu ar fi murit, intelectualii au înțeles că le-a sosit în sfârșit timpul și oportinitatea de a se erijeza ei înșiși într-un fel de zei muritori cu misiunea prometeică de a elibera pe oameni de orice servitute față de puterile invizibile, principii și persoane, să nu mai privească sus ci doar spre pământ și înainte, tot înainte, spre un viitor luminos, desi nimeni nu prea a știut ori știe practic și lămurit unde anume am vrea ori ar trebui să ajungem.

Astfel se face că lumea de astăzi așa cum este, bună sau rea, are la bază o idee sau alta a unor intelectuali; lumea aceasta este în ultimă instanță opera de artă, proiectul intelectualilor chiar dacă alții au fost tocmiți să excute cu voia sau fără voie lucrarea. Faptul acesta se poate observa mai ușor dacă de pildă ne aruncăm o scurtă privire asupra istoriei ultimilor câteorva sute de ani. Ceea ce ne dovedește istoria de până acum este că pe cât de dotați și de binecuvântați sunt ei cu inteligență de toate nuanțele, totuși intelectualii se pare că au un handicap serios în ceea ce privesc flerul politic și cel profetic. Deși au avut de atâtea ori în față drumul larg, firesc, normal, s-au aventurat și s-au rătăcit mai de fiecare dată pe câte o cărare îngustă și întortocheată, ducând după ei de multe ori în prăpastie și turma care i-a urmat orbește și naiv încrezătoare. Atunci când însă au dus turma pe tăpșan la iarbă mai bună au visat prea mult că într-o zi mielul și lupul vor cina împreună. Câteodată au chiar îngăduit lupilor să se îmbrace în piele de oaie ceea ce nu prea le-a convenit oilor dar n-au avut încotro.

Când de pildă la începutul erei iluministe Prometeu descătușat a sfărâmat cu brațul revoluționar altarele sacerdoțiului întronând rațiunea ca regină ferice a creației și a istoriei, puternicul zeu, sfetnicii și anturajul său n-au avut din păcate clarviziunea profetică ori previziunea, nici sensul „aporetic” al limitelor și nici smerenia necesară să discearnă faptul că renunțându-se forțat și calculat la dimensiunile sacre și metafizice, la intuiția critică și la revelație, există și posibilitatea ca rațiunea, această forță demiurgică a inteligenței omenești, rămasă singură și suverană, ar putea ajunge în ultimă instanță să fie de-a dreptul idolatrizată și astfel să regreseze în raționalism. Este adevărat că fără aportul, importanța și prioritatea care i s-au dat rațiunii progresul științific și tehnologic la care s-a ajuns in epoca modernă ar fi de neconceput. Numai că raționalismul excesiv tinde în timp să se objectivizeze, să se reifice empiric, utilitarist și milenarist, până ajunge să degenereze în ideologie, iar ideologia insuflată pragmatic și propagandistic în conștiința ori inconștientul colectivităților umane riscă să devină obsesie politică tiranică și despotică. Iar primele victime și cele mai multe după aceea ale acestei revoluții ideologice radicale au fost chiar intelectualii care au inspirat acest plan revoluționar de răsturnare și buldorizare a valorilor sacre și perene. Astfel se face că după ce în prima parte a secolului al 20-lea idealurile politice utopice cu vervă pseudo-religioasă, mesianică și apocaliptică au început să se evapore și să se ridice de pe fața îndoliată a lumii precum o ceață, lumea a fost inundată pe de o parte de apele tulburi ale pasiunilor hedoniste, în timp ce partea cealaltă a pământului a intrat în conul de umbră al inchiziției materialist științifice și dialectice totalitare.

Lumea modernă și cea postmodernă de astăzi a fost și continuă să fie în mare parte împlinirea visului romantic, idealist și iluminist și materializarea gândirii filozofice și ideologice a sacerdotiului intelectual laic și secular, a fost și continuă să fie întruparea viziunii utopice zămislită în mințile unei cete răzvrătite de îngeri prigoniți din eonul demiurgic, al zeilor izgoniți acum câteva mii de ani de pe muntele Olimp. După ce a sfărâmat cu maiul credinței oarbe în raționalism și scientism credința religioasă și tablele cu legile morale și după ce a decupat cu foareca logicii formale spiritul de materie, separând radical subiectul de obiect și astfel obiectivizând și atomizând realitatea și însăși viața, prin magicul creator și oracolul seducției ideologico-propagandistice elita intelectuală modernă a inspirat și și-a pus resursele mintale în slujba instituirii unei noi ordini și paradigme politice și culturale, a unei noi viziuni asupra lumii, o lume fără revelație și fără Dumnezeu, cel puțin fără dumnezeul tradiției apostolice și ecleziastice din locurile unde cândva a încolțit și a înflorit gandirea creștină.

Intelectualii publici, preoțimea laică și atotștiutoare, elita oficială privilegiată, toți cred încă, sunt chiar convinși că dat fiind statura și prestigiul intelectual asumat nu mai consideră că ar mai fi necesar să și demonstreze empiric ori științific teoriile emise și impuse de aceștia de la amvonul academic ori al forurilor și al agorelor de unde proclamă și nu contenesc să propovăduiască pedant și irenic să fim liniștiți și să ne vedem de treburile noastre, dacă avem vreuna, să nu ne îngrijorăm fiindcă au ei cheile potrivite ale oracolelor și soluții științifice la toate problemele arzătoare la ordinea zilei. Și fiindcă ei cred ori sunt convinși că Dumnezeu nu există rămâne de înțeles că ei, prin inteligența lor ar fi singurii capabili să găsească soluții și să rezolve problemele lumii dat fiind faptul că doar ei știu ce este adevărul, ce este bine și ce este rău, ce este moral, amoral, ori imoral. În genere elita intelectuală pleacă de la premiza și ajunge la concluzia că nu natura omenească, firea omului, ci familia, biserica, instituțiile civile și culturale tradiționale trebuiesc schimbate ori dezamorsate prin ignorare și ridiculizare fiindcă prin normele morale nerealiste și prin cutumele desuiete ale acestora sunt adevărata cauză a tuturor relelor din această lume. Drept urmare și de aceea aceste relicve culturale ale istoriei trebuiesc abolite, renovate ori reinventate după chipul și asemănarea zeilor seculari.

Preoțimea seculară intelectuală și-a asumat astfel rolul de deschizătoare de noi drumuri pentru care a fost de fiecare dată idolizată, iar când drumurile utopice au dus „în negru putregai”, floarea intelectuală a fost ba surghiunită politic ba exonerată, așa că zăbovind prea mult în apele statute ale liniștitei disperărări ontologice s-a molipsit prin exces de ironie, scepticism și cinism de maladiile anguaselor a două secole de singurătate nihilistă. Cei care i-au urmat litera utopiilor au împărtășit până la urmă aceeași soartă. Visul ori coșmarul prometeic al sacerdoțiului secular a fost să schimbe lumea, să o separe de focul mistic al revelației divine, iar lumea după atâtea convulsii revoluționare sângeroase și războaie absurde și devastatoare este alta decât a fost, ori ar fi putut să fie fără apariția în istorie a scepticismului intelectual.

Întrebarea este dacă împărăția acestei lumi clădită pe pietre fisurate și fără fundament religios și moral tradițional, susținută doar din resursele materiale și de păienjenișul de rețele ale logicii lineare de calculator poate să se sprijine și să conteze în continuare doar pe infailibilul calculului matematic, a simulațiilor virtuale, dacă nu cumva este posibil că la un moment dat, pe neașteptate, un „glitch” de programare, un număr matematic „irațional”, ori un accident banal ne-ar putea lasa pe toți în întuneric; ori dacă exuberanța demonică a vreunui geniu neînțeles și îmbătat de putere și de sine și care având liberă trecere la codurile și algoritmele care aprind flăcări pe nările fiarei apocaliptice, la urâciunea pustiirii deocamdată sigilată în cuști și silozuri subterane, în pântecele pământului și ale oceanelor, întrerupându-ne astfel când nici nu ne așteptăm și ne era lumea mai dragă fericitul carnaval, balul mascat al saltibancilor.

Știm din ce în ce mai multe despre din ce în ce mai puțin util și esențial și avem acum atâtea cunoștințe care nu au prea mult în comun cu nevoile noastre reale, mai ales cele sufletești și spirituale. Inflația de cunoștințe inutile ori mai puțin utile, dopajul informațional reprezintă în ultimă instanță moartea valorii, haosul cultural, rătăcirea în virtualitate. De aceea poate în unele războaie s-a folosit strategia innundarii pieței financiare a adversarilor cu bacnote false, contrafăcute.Toată lumea a devenit astfel peste noapte bogată în hârtii fără valoare, astfel încât piața economică a intrat în starea de criză și dezechilibru nu din cauza lipsurilor ci a suprasaturației, a inflației, a devalorizării monedei de schimb.

Un fenomen trivial ori un fapt divers, de senzație, adevărat ori fals, ori și una și alta pentru că de fapt nu prea contează, devin instant arhicunoscute prin propagandă și repetiție publicistică. Dacă fenomenul respectiv nu are un substrat calitativ, ziditor spiritual, or pragmatic și util, prin repetiție devine adevăr public, adevăr neveridic, sâmbure golit de miez care înnăbușe în fașă ori estopează adevărul însăși. Astfel adevărul care trebuie și este necesar să fie știut riscă să se stingă prin atrofiere precum incendiul unei păduri prin controlul focului mare aprinzându-se focuri mai mici în jurul incendiului care-i consumă focului mare teritoriul și combustibilul până când nici un foc nu mai are ce arde. În urmă rămâne cenușă iluziilor, senzația falsă a suprasaturației informaționale, refuzul minții de a procesa, înregistra ori selecta esențialul.

După eșecul politic al utopiilor mesianice totalitare trăim mai mult în cultul nu atât în cultura unei civilizații care nu are ca piatră de temelie realitatea perenă ci nisipul și cioburile din clepsidra spartă a absolutizării relativismului, într-o lume inundată și sufocată de prea multe cunoștințe și informație, dar cu prea puțini intelectuali deciși și dispuși să transforme avalanșa informațională de cunoștințe în cunoaștere și cunoașterea în înțelepciune de viață atât de necesară sănătății morale și spirituale a lumii. Intelectualul modern atât de idolizat și-a făcut din idolul autocunoașterii și al autonomizării atomiste măsura tuturor lucrurilor. În loc să-și formeze ori să adere la un crez ori la o credință, la cultura valorilor perene a preferat ori a fost nevoit să se refugieze și să se izoleze în cultul individualist, în turnul de fildeș subiectiv de pe platforma căruia judecă lumea mai mult după dogma corectitudinii politice ori prin prisma oraculară a propriei miopii spirituale, cristofobice. Această autoizolare ar putea fi o reacție a unei anumite reculegeri etice ori de apărare psihologică, o formă de resemnare și de analiză a conștiinței după eșecurile istorice ale sistemelor politice inspirate din gândirea seculară militantă.

Maladia intelectuală a veacului este aceea de a ignora voit și vădit faptele și adevărul obiectiv, peren, în favoarea adevărului subiectiv, egotist, individualist, al angajării exclusiv pragmatice și utilitariste în detrimentul criteriilor de judecată a valorilor morale, a principiilor înțelepciunii puse în slujba adevărului, a demnității umane și a binelui social. După două secole și mai bine, din păcate, rostul și rolul intelectualului în viața cetății pare a fi în declin. Politicianul de astăzi de toate culorile politice și orientările practic nu prea mai are nevoie de intelectualul spiritual aristrocrat, visător și creator de cultură, are nevoie doar de intelectualul public, de elita I.Q. capabilă să studieze și să producă idei care să influențeze, să formeze și să programeze opinia publică și noile valori sociale, politice ori culturale ale societății seculare, pe baza rezultatelor de cercetare așteptate de cei care finanțează antrepriza. De aceea precum se pare intelectualul își caută locul și rostul pierdut în cetate precum pasărea plecată în țările calde și care întorcându-se nu-și mai găsește cuibul părăsit ori îl găsește devastat ori ocupat de alt fel de altă păsări de pradă.

Când însă din nevoie ori din dorința de a rămâne relevanți se aventurează în domenii în care nu au pregătirea ori flerul și perspicacitatea politicianului înăscut ori de carieră de multe ori intelectualii pot eșua lamentabil și cu drastice consecințe asupra societății. Există în multe privințe un divorț între intelectualitatea inteligentă prin fire și pergătire care crează cultură și construiește sisteme filozofice, științifice, tehnice ori de gândire abstractă și realitatea de zi cu zi, cea în care exceleză de obicei cei care au instinctul prăzii, flerul politic și al căpătuirii mai dezvoltat. Intelectualul este în genere și prin definiție creator de idei, de doctrine și de sisteme conceptuale abstracte și de aceea poate pentru casta intelectuală ideile, teoriile abstracte sunt de multe ori mai importante și valoroase pentru ei decât sunt valorile ideilor simple, practice, reale, decât valorile virtuțiilor morale, ale credinței, modestiei, smereniei.

Din păcate istoria cel puțin a ultimilor câteva sute de ani dovedește faptul că nu toți intelectualii religioși ori seculari, elita dotată cognitiv și creativ, această nobilă viță atât de înzestrată cu inteligență, au putut să renunțe ușor la ei înșiși, să-și jertfeacă altruist visele și aspirațiile personale pe altarul ideilor de bine și de adevăr. De asemenea, din păcate prioritatea pentru unii intelectuali a reprezentat-o mai mult propriile lor idei, voința de putere și afirmare, gloria personală decât destinul cetății. Mulți intelectuali au dus întradevăr o cruce grea și chiar s-au jertfit și viața și propriile idei pentru idealuri atruiste, nobile. Dar numărul acestora dacă am naviga retrospectiv pe râurile memoriei colective ale istoriei nu este atât de impresionant cum poate ne-am fi așteptat.

În plină revoluție informațională globală, în războiul electronic al undelor cad în primul rând stâlpii de eter și de susținere ai culturilor minore, nereprezentate, ori indiferente de propriul etos, instaurându-se subversiv dictatura psihologiei postmoderniste, a relativizării, a doctrinelor pragmatiste și ale moralei de dincolo de morala tradițională, ale adaptării și adoptării moralei care se potrivește intereselor și circumstanțelor de moment. Intelectualii academici, publici, inteligenția forumurilor de elită în special produc idei și soluții de inginerie socială de multe ori care nu pot fi verificate empiric însă care sunt acceptate dogmatic de o societate care pare tot mai dezintersată de valorile tradiției și tot mai interesată de mirajul fericiriilor materialiste și hedonice.

Societatea, comunitatea omenească, ființă omenească în genere ar fi avut atâta nevoie de prezența spiritului intelectual înțelept, socratic, de expertiza, de aportul creativ și inovator al intelectualului cu minte aleasă și înzestrat cu har și caracter care să-i deschidă ochii spirituali, să trezească lumea din somnul rațiunii, să arate și să lumineze calea în jungla economică, socială, culturală și politică tot mai întortocheată și în afara legii și a eticii din lumea de astăzi. Din păcate însă s-a ajuns la un divorț intelectual între ceea ce se propovăduie oficial și ceea ce se impune subversiv ca sistem etic și cod moral și sensul comun, apodictic, înțelepciunea simplă dar sănătoasă a omului de rând. Lumea de rând nu mai este bineînțeles lumea patriarhală, lumea de odinioară considerată astăzi că ar fi fost mai puțin educată academic, dar de fapt dovedită a fi mai înțeleaptă, mai discretă moral și cu mai bun caracter. Lumea de rând de astăzi este acum conectată prin telefonul inteligent la izvoarele și la fântâna nelimitată de cunoștințe a planetei și poate fi la curent cu tot ceea ce gândesc și propovăduiesc intelectualii. Satul global este connectat virtual pe rețele de comunicare, pe forumuri și platforme sociale și culturale. Problema este însă că deschizând lada cu zestre a Pandorei, la fiecare click se găsește un alt vraci ori șaman, care fiecare după limba și oracolele sale ajunge să fie urmărit de cohorte de curioși și turme de semeni în căutare de pajiști cât mai însorite și cu iarbă dulce și grasă și pe cât este posibil cât mai ușor de digerat cultural și intelectual.

Rolul rezervat intelectualului în această prometeică luptă pentru putere și control al minților și al inimilor majorității ar fi rămas de acum acela de a promova și exalta particularul și excentricul, subiectivul și ideosincraziile fiecăruia în detrimentul valorilor morale și civice, apodictice și perene, cele formate și verificate în îndelungul proces al continuității și discontinuității filozofice, culturale și religioase. S-au oprit în mare parte cenzurile și s-a dat deci frâu liber fiecăruia de a-și ridica statuie din tot ceea ce pare a fi personal și subiectiv, de a se spovedi public, pe net la toată lumea, de a contamina și mortifica tot ceea ce a mai rămas curat și sacru trupește, sufletește și spiritual în om și în lume. Se cultivă astfel fără umbră de modestie cultul egotistic al sinelui, idolatria sacrosanctă narcisistică a fiecăruia de a-și diviniza propriul eu.

Amurgul zeilor gândirii moderne, al puterii de influență, pare astfel a fi o realitate iar după noaptea care vine nu se știe dacă visul platonic de a vedea lumea condusă de poeți și de filozofi se va împlini. Deocamdată însă preoția laică, intelectualii publici sunt încă la cârma corabiei, deși nimeni nu știe, nu are nici o idee încotro mergem. Intelectualitatea publică, elita intelectuală laică, sacerdoțiul secular au încă putere de influență, de decizie și de veto asupra mersului corabiei, iar judecățile acestora de valore impuse cu ajutorul mijloacelor și resurselor inepuizabile propagandistice de diseminare a informației, prin reputația culturală și prestigiul ideologic al acestora, au încă o aură de infailibilitate. Cum pentru această castă privilegiată Dumnezeu nu există, în vacuumul de putere creat pare firesc și normal să-i substituie absența, nu însă doar în simpla demnitate de vicari ori administratori temporari ci de unși să enunțe „ex cathedra” precepte și decrete, în plin exercițiu al funcțiunii și al atribuțiilor demiurgice. Astfel intelectualul nu este numai ispitit de putere ci se simte chiar îndreptățit să dea cezarului și ce i se cuvine lui Dumnezeu.