Există mereu tentația explicării unei acțiuni oarecare – mă refer la acțiunile voluntare – prin cauze în sens psihologic sau ceea ce poate fi numit motiv sau motivație ori, dacă nu, prin mobilul acțiunii, concept mai aproape de ideea de scop. Desigur oamenii sunt ființe responsabile, care nu acționează în virtutea cauzelor trecute care îi înlănțuie, ci conform unui plan pe care ei îl schițează din perspectiva scopului urmărit. Dar aceste determinări psihologice ale acțiunii, chiar dacă sunt aruncate în matca primitoare a inconștientului – personal sau colectiv – au neajunsul de a reduce în mod orgolios cauzalitatea multiplă a unui fenomen la motive care țin direct sau indirect de natura fragilă și efemeră a atributelor omenești.

Privind în sens comprehensiv, determinările diverselor acțiuni, percepute ca fenomene și nu ca obiecte ipostaziate, sunt multiple, ba chiar fiecare acțiune e cauzată de o infinitate de cauze, întrețesute în ghemul dens al cauzelor particulare, prin care un fapt poate fi explicat și atribuit influenței tuturor celorlalte fapte, desigur în proporții diferite. Mă refer la fapte ale omului, adică acelea care aduc în primplan problema implicării și independenței/automatismului voinței. Fapte care aduc în discuție problema liberului arbitru și a dependenței dintre necesitate și libertate. Un lucru poate să existe susținut și generat de contrariul său, dar fundamentarea ontologică al lucrurilor sau fenomenelor nu poate fi confundată cu determinismul în sens restrîns.
Am identificat trei categorii largi de cauze în care pot fi înscrise toate cauzele unei acțiuni oarecare. Aceste categorii iau în considerare criteriul naturii/substanței unei cauze și sunt toate trei de natură imanentă, deoarece cauzele transcendente fac obiectul de studiu al metafizicii și pot fi înscrise și ele în aceste trei categorii, prin amprenta pe care o lasă, prin înfățișarea imanentă pe care o au pentru a fi percepute. Fiecare dintre categoriile de cauze de mai jos conține cauze obiective și subiective, conștientizate sau inconștiente.

1. Logosul. Cel mai adesea acesta intervine în destinul omului mediat de sisteme de semne precum limbajul verbal, dar și de toate limbajele nonverbale. Însă forța modelatoare și implicarea cuvintelor și structurilor lingvistice în viața omului este mai ușor de observat și de măsurat. Tot ceea ce ține de cuvânt, de la sensul cel mai abstract cu putință al fenomenului și până la determinări concrete, perfect conștientizate și invocate de individ ca explicație, fie că sunt vorbe izolate ori că sunt structuri sau forme lingvistice mai complexe, ține în chingi libertatea sau necesitatea ce țin de natura acțiunii omului în lume. Mă refer la faptul că limbajul verbal nu e doar un instrument prin care omul impune sau explică o acțiune a sa, ci e chiar cauza intrinsecă, motorul cu ardere internă al unui fenomen, al unei transformări în acest perpetuum mobile al vieții. Cuvântul, din acest punct de vedere, nu e a posteriori, ci a priori, ceea ce e evident și înseamnă cauzalitate universală. Logosul este osia gigantică a lumii, în care fiecare moment particular menține stabilitatea diverselor cauze particulare din viața unui individ. Cuvântul citit, auzit, rostit, scris, gîndit pe ecranul mai aproape de conștiență sau înotînd în adîncul oceanelor inconștientului, creează o țesătură împîslită prin relația cu alte cuvinte și fapte, cu propriumul gîndirii unui om, o țesătură pe care circulă acțiunile umane, precum mașinuțele electrice pentru copii în parcuri de distracții, libere dar și interdependente, totodată determinate de direcția și sensul firișoarelor electrice de care se prind printr-un troleu puternic. Logosul e creierul gigantic dincolo de care nu putem pătrunde, ca ființe vii. Cuvintele au propria lor viață și sînt împărțite fiecare, prin participare, între mai multe obiecte sau fenomene, determinînd cu strictețe drumul acțiunilor mentale și vizibile ale unui om oarecare.

2. Toate ritmurile și ciclurile care au tangență cu viața omului – biologice sau astronomice, cosmice – toate cauzele care țin de momentul sau etapa în care se află individul în raport cu un anumit ciclu/durată a transformării în timp a materiei organice sau anorganice, în cadru biologic sau nu. Această categorie de cauze reține individul în forma impusă de materie, oricît ar vrea el să evadeze prin luarea unor decizii în plan intelectual sau prin autocontrol. Dacă nu am avea trup și dacă gîndirea nu ar avea limitări impuse de funcționarea lui, atunci aceste cauze tot ar exista, ținînd de diferitele cicluri ale restului lumii materiale, care circumscriu o anumită gîndire.

3. Cauze legate de activitatea omului – fizică-concretă sau intelectuală. Mă îndoiesc că aceste cauze pot fi trecute la același nivel de generalizare cu celelalte două categorii de mai sus. În general ele sunt invocate de subiectul acțiunii. Oamenii se simt determinați de trecut sau de viitor ca scop, anume trecutul și viitorul percepute sau configurate de ei înșiși sau de alte ființe gînditoare asemenea lor. Dar această categorie e de fapt o relație între prima și a doua, este de fapt o iluzie a posteriori prin care primul tip de cauze se leagă de al doilea, fiindcă sistemul nervos al omului posedă proprietatea conectivității.

Prin rațiunea sa, omul este o relație dintre două cauzalități diferite, veriga concretă de legătură din punct de vedere semantic, un tip aparte de liant între spirit și materie. Este greu să ne imaginăm o lume fără oameni și fără percepția lor asupra realității. În general, avem tendința să privim logosul ca fiind doar omenesc și astfel omul ca fiind mortarul necesar pentru ca întreaga alcătuire a lumii să nu fie șubredă. Omul, creatură inteligentă, nu poate fi decît intermediar.