“Voi aşterne aici gândurile mele fără ordine, deşi poate nu într-o confuzie fără rost. Aceasta-i şi ordinea adevărată care va marca totdeauna scopul urmărit prin dezordinea însăşi. “ ( Pascal). Volumul de poezii „Ferestrele nopţii” , autor Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), a apărut la editura Blumenthal, Bucureşti, în 2010. Autorul este prezent cu poezii pe diferite site-uri literare şi în numeroase antologii ( antologia Florilegiu a revistei literare online „Visul”, Antologie de poezie – 55 de poeţi contemporani ( pagini alese), coordonator Valentina Becart, antologia cenaclului Junimea Digitală „Captivi în sfera de minuni”, în volumul colectiv de poezie al Asociaţiei Scriitorilor Pentru Promovarea Realizărilor Artistice – ASTRA( Galaţi), Antologia revistei SINGUR etc. „Pasionat de literatură, filosofie şi în general de artă, citeşte şi scrie despre tot ceea ce îi înalţă sufletul ori mângâie privirea.”. ( Petre Dinu Marcel ). “Coborât pe trepte” în propriul sine ( ca pe treptele infernului), poetul Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) caută în adâncurile sale
secretul vieţii eterne, secret care nu se dezvăluie cu uşurinţă - rămânând până la urmă un mister, o necunoscută… Esenţializate, semnificative sunt versurile ce descriu zădărnicia căutării: “Am coborât pe trepte // să pătrund în interior // trecând dincolo de eul meu, // pe uşa zăvorâtă a subconştientului // ca să-mi aşez ordonat // tainele, sentimentele, frustrările, împlinirile, // toate trăirile // într-o bibliotecă nevăzută //pe rafturi numerotate. Apoi să ies pe uşa gândului // mulţumit de izbândă // să intru de fiecare dată // normal omeneşte, // să retrăiesc totul cum a fost // fără deşarte căutări // şi n-am reuşit.” ( Numai iubindu-te ).
Cine a coborât odată în adâncul sinelui ( infernului) riscă să nu mai găsească calea spre lumină. Încrezător în forţa liberatoare a artei, poetul , stăpân pe mijloacele de expresie, se află într-o continuă ardere, într-o continuă căutare a adevăratei sale personalităţi, a esenţei “dintâi” neexpusă eroziunii timpului.Suspendat între cer şi pământ, între realitate şi iluzie, poetul nu-şi mai găseşte „locul” şi nici liniştea în efemeritatea existenţei cotidiene. „Nu m-ai locuiesc nicăieri // sunt aruncat în groapa comună // pe care o scurmă corbii de foame”...Nu lipsesc din fondul structural - orientat spre solitudine şi meditaţie – accentele întunecate, dureroase ale sfârşitului de drum. „Nu vreau să mă despart de trup // până nu-i sfârtecat de înfrângeri”
Totul pare lipsit de sens când ajungi să conştientizezi că nu poţi face nimic pentru a opri această rostogolire a timpului. „Zilele şi nopţile trec pe drum // obediente şi posomorâte // plouă cu cenuşă, // bucăţi din trup se prefac în pământ, // oasele se pietrifică. // şi tu încă mă mai cauţi // cu ochi de sticlă în lacrimi, // cuminţenie a pământului.” (Și tu încă mă mai cauți). Poetul nu se abandonează în totalitate tumultului interior. Prin mijloace stilistice elevate, sensibilitatea poetică, trecută prin filtrul raţiunii –, conturează o realitate obsedantă – supusă degradării, ruinării... „Dacă-mi surpaţi convingerile cu care am plecat // în zilele de cristal verde, mă voi prăbuşi, // ca un călător obosit înainte de capătul drumului // şi-mi rămân înlăuntru
visele spânzurate.” ( De boarea vântului alungat cu petale).
Între spaimă şi speranţă, sufletul poetului, - „veşnic tânăr” şi visător, caută „semne” între lucruri care ar putea întârzia apropierea nopţii veşnice.
„Nimeni nu-mi umblă prin gânduri nevinovat // nelinişti vechi urcă prin trunchiul copacului // în care mă înalţ cu ramurile înflorite // după îndărătnice primăveri.” ( De boarea vântului alungat cu petale).Trăirea poetică este mereu în căutare de adevăr şi absolut. Metaforele, prin forţa lor sugestivă, deschid noi profunzimi şi aduc în lumină sensul cuvântului – nedesluşit pe de-antregul. Polarizate în jurul valorii estetice şi a marilor profunzimi, sunt versurile ce urmează: „ Albul roz devine culoarea strălucitoare pentru fluturi //ca o rochie de mireasă distinsă // în care trupul desenează o clepsidră ascunsă // prin care nisipul curge deasupra de şolduri.” ( acelaşi poem). „La marginile zilei” întrebările şi neliniştile umbresc sufletul poetului care m-ai recheamă „gândurile-n tăcere”, amintindu-şi de „o noapte de iubire parfumată”...
Amintirile frumoase nu fac decât să amplifice sentimentul de angoasă şi de sfârşit de drum. “Sentimentele încep să mă părăsească // şi-mi voi petrece timpul pe ţărmuri // respinse de furtuni, // lângă care nimeni n-a văzut o barcă.” (De boarea vântului alungat cu petale). De multe ori, destinul, ca o „linie gravată pe cer „– tulbură apele limpezi ale amiezilor însorite şi, oamenii „ blazaţi de chinga neîmplinirilor „ // „alungă timpul din orologii”. Rănile devin vizibile atunci când „clipele se înghesuie // pe muchii de cuţit să-şi taie prin noapte ferestre, // tu stai la geam şi priveşti // cum se împarte nefericirea.” ( Meditaţie).
Îmbrăţişat cu umbra, această umbră bolnavă de iubire şi viaţă, – poetul mai crede în „freamătul
următoarelor nopţi” şi este „gata să pună pe masa dragostei // sufletul, luminişul gândurilor, ziua de mâine”...plină de promisiuni. ( Nu ştiu cum va fi mai departe ). „Degeaba te aştept la masa tăcerii / faci porţi sărutului, // gura mea umbrită de infinit // îţi rupe bucăţi din carne, // le zideşte în cuvinte // şi nu se satură.” ( Meditaţie). Versurile scot în evidenţă infinitatea trăirilor interioare, imaginaţia debordantă,complexitatea şi libertatea de creaţie a spiritului. Estetica poetului Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) este partea valoroasă a gândirii sale, cea care dă frâu liber spontaneităţii şi fanteziei creatoare. Astfel, găsim în „miezul cuvintelor” „sfârtecate de erori // două dedublări ale aceluiaşi eu”... „dedublări” ce nu-şi găsesc liniştea şi matca şi parcă „ se răzvrăteşte voinţa nedumerită // se simte trădată prin sânge.”... ( Dezacord). Prin poezie, ( cuvânt), autorul încearcă să sustragă eroziunii timpului o parte din clipele ce „se scaldă-n
promisiuni „, o parte din fragilitatea fiinţei sale muritoare. Privindu-se în oglinda timpului, poetul intră în „dezacord” cu ceea ce i se înfăţişează şi ceea ce simte cu adevărat. „ (cred că defrişările mele interioare // le port ca un blestem // al dezacordului dintre imaginea // de sub aripile tinereţii // şi realitatea întoarsă pe dos // din ceasul vremii.” (Dezacord). Poetul conferă versurilor lejeritate, alunecare molatică, fiind mereu în căutare de noi forme de expresie „ în limpedele ochi al izvoarelor”... ( A sosit timpul căutărilor). „A sosittimpul căutărilor. Să începem. // Cerbii neliniştiţi în somn învaţă singuri // Freamătul discret al tufişurilor //Începe vânătoarea morţii.”…/ Viaţa pulsează în fiecare fibră a timpului ţâşnind „miraculos spre înălţimi” în
căutarea „lumilor cu taine nescrise şi nedezlegate”...//„Să ne avântăm pe drumuri prin locuri noi // Să auzim cum se desfac în zori florile”... „ Prin câte nenumărate clipe am fost împreună // Unul lângă altul, pas cu pas, // Cu aceste sublime daruri de iubire.” ( A sosit anotimpul căutărilor). Cu ajutorul Cuvântului poetul poate crea o lume nouă, o lume mai bună, poate realiza trecerea de la real la ideal ( spaţiul supremei locuiri).„seara adună umilinţele şi desfătările”...
În intimitatea odăii, unde „arde duhul focului”…, totul este permis: să strigi împotriva umilinţelor ce-au ştirbit frumuseţea unei zile sau să te abandonezi în braţele iubitei pe care „ o las să-mi umble divin cu degete calde // prin simţurile venite de la marginea lumii”... Versurile ce urmează sunt bogate în semnificaţii,tristeţea poetului dispărând ca prin farmec la vederea femeii „venind printre flori”... Găsirea jumătăţii reprezintă formula magică, „formula întregirii supreme”.// „Ochii se bucură de fereastra luminoasă // pe unde văd femeia venind printre flori // să împartă cu mine cuvintele auzite,// surâsul ei învinge teama din palme // fuge urâtul tăcerii şi-mi aduce din nou // pofta să-mi regăsesc gândurile împreună // scrise pe hârtia albă ca un pustiu de ninsori. ( Ca o stea cu durere de lumină).Poetul, neliniştit şi tenace, dă formă şi valoare estetică fiecărui gând ,– cu fiecare experienţă spirituală trăită -, şi iată cum: „prin cântecele târzii ale serii, // l-au izgonit în noaptea făgăduită somnului // la fetele dintre ape şi păduri”... ca mai apoi „ mângâindu-le a şoptit fiecăreia în vis // viaţa şi sufletul lui furtunos”... Dar nimic nu va rămâne din farmecul nopţii în „inima de nisip a poeţilor „... căci odată cu ivirea zorilor când
„muzele ies din letargie // îşi vor scrie poemele // pe palma dreaptă a soarelui // într-un alt anotimp.” ( Într-un alt anotimp ). Iubirea este sentimentul care aduce un plus de bucurie şi lumină în viaţa poetului Nicolae Vălăreanu ( Sârbu), care nu conteneşte să caute dragostea visată ( calea de acces în misterele lumii ),dragoste ce-l poate salva din braţele singurătăţii. Versurile următoare se apropie de sublimul trăirilor poetice:
„Să cobor înapoi // la femeia clepsidră // cu ochii ei aţintiţi direct // încât să rămân gol // într-o iubire, de iubire ascunsă // fără să fie nevoie de cuvinte.”... „ Să simţim // un gând ca o sămânţă // care prinde contur în mâinile noastre, // nimeni să nu bănuiască nimic // Şi nici măcar noi // să nu spunem ceva, cuiva // până nu se vor înălţa în iubire // mugurii certitudinii.” ( Un gând ca o sămânţă). Femeia rămâne misterul lumii,legătura dintre viaţă şi moarte, „clepsidra” ce măsoară efemeritatea clipelor terestre. Venirea iernii declanşează în sufletu-i sensibil stări complexe, de nostalgie şi tristeţe... acesta conştientizând că „ toate-s plecate, au luat timpul cu ele // spaţiul e gol, florile ofilite, pustiul întins.” ( Nostalgie ). Deschiderea poetului către esenţa lucrurilor, către semnificativ şi elevat este evidentă în întreaga scriere, aceasta reprezentând caracteristica unei structuri rafinate, a unei trăiri intens vibratoare. Poemele sunt expresia jocului abil al inteligenţei, fanteziei creatoare. Folosind semnificaţii şi nuanţe cât mai variate, acesta ne oferă noi viziuni asupra existenţei, găsind modalităţi de expresie care pun în valoare autenticitatea stilului. „Eşti
fata cu sufletul plin de de seminţe // şi trupul mlădiu ca spicul de grâu,// prin sângele tău trec recolte de fluturi”...// Toate drumurile vieţii duc într-o bună zi la „răscrucea de stele”, acolo unde „ înfiorate ierburile aşteaptă coasa, // ciocârlia îşi încearcă glasul în zbor”. Fascinat de tainele ce i se aştern în cale poetul se lasă sedus de „glasul” chemării şi împlinirii. Fără această împlinire ar rămâne un simplu drumeţ ce-şi va pierde urma...// „Eu sunt drumeţul cu ochii de praf //la fântâna cu ciutura-n cumpănă,”... Însetat de viaţă „ noaptea o petrece călare pe mânji „ în căutarea jumătăţii, în căutarea femeii – fără de care – viaţa ar rămâne ca o câmpie arsă... ( Eu sunt drumeţul cu ochii de praf).„ te adun din braţele astrului de vară”... În felul său particular, poetul este un romantic, un visător sensibil.
Dorinţa de contopire, nestăvilita iubire ce se vrea dăruită... fac sufletul să vibreze la unison cu natura. Această trăire inefabilă, magică, este reliefată de metafore cu conotaţii revelatorii: „ mă retrag cu tine în inima lemnului”... Şi cum poţi să rămâi nepăsător când aştepţi „ să treacă femeia despletită de gânduri “…
În liniştea încordată a aşteptării ai putea să auzi cum circulă “seva” prin arbori şi cum sângele aprins… circulă prin artere. “Copacul din inimă se înalţă falnic // tu te-ai aşezat la umbră // printre ramuri, pe ascuns // apoi la vedere // am început să te absorb în rădăcini.” ( Copacul din inimă). Alte exemple de bijuterii stilistice: „ca într-o cochilie-n somnul alb // înfăşurat de ape”...„prăvălită printre flori // în toamna mea rumenită // de fructe”.... ( Nu mai semeni cu tine). “aud bătăile inimii în tâmple – un ceasornic // care se apropie de undeva // cu ticăit tot mai puternic”… ( Nedumerire).
Performanţa poetică constă în aceea de a da formă realităţilor invizibile, de a surprinde transformările ascunse în lucruri. Într-un limbaj silenţios, purtând veşmântul modernităţii, poetul se dezvăluie a fi un peregrin prin propriul destin, prin labirinturile trăirilor interioare. Aparent detaşat, ascuns îndărătul cuvintelor, acesta ne lasă o “fereastră” deschisă spre singurătăţile crespusulare ce-l însoţesc în orele târzii. În aceste momente întrebările vin să-i ceară “socoteală”, aruncându-l în nelinişti abisale... „şi să-ţi sapi fântâna //după apă vie // în propriul pustiu”. ( Nedumerire).
Expresii ca: „înainte să-şi frângă zborul” ; „nu bănuiesc că între coperţile cărţii // se ascunde inefabilul „ ; „din care furăm clipe lucide”, „şi visează libertatea din stepele zilei”, „pe drumurile acestor ţinuturi pustii,// cu cine voi împărţi spaima”, „drumul e atât de lung. Abia mai simt // picioarele de piatră şi lut, // cui voi mărturisi // iluzia unui han.” ( Iluzia unui han)... scot în evidenţă „oboseala” atâtor drumuri, modificările survenite la nivelul structurilor sufleteşti şi ale gândirii, latura anxioasă a poetului, tristeţea şi durerea de a se şti „captiv” într-o existenţă finită. Palpând orizonturi necunoscute, reuşeşte să recreeze – într-un limbaj transfigurat, stilizat, – un climat respirând gingăşie, culoare şi frumuseţe. „dar te aştept pe tine, am uitat cuvintele //prin care mă înţelegeam cu fluturii”... Sau: „împart cu păsările bucuria // de a fi împreună cu
tine // să simţim mirosul ierburilor crude”. ( Împart cu păsările bucuria). „se face lumină-n casa de vis” //…„vreau ceva să mustească din miezul pietrei // să cânte în inima lemnului // cu dragoste // singurătatea să fie pusă pe note // s-o cânte femeile singure // şi să mă caute”. ( De ce plopii erau fără soţ). O lumină tandră şi mângâietoate există în toate, chiar şi în preajma singurătăţii. Prin iubire sufletul se „îmbogăţeşte de culoare” şi orele cenuşii, singuratice, nu se mai aud „venind prin întuneric”. Sunt şi momente când tăcerea nopţii devine sufocantă, de nesuportat, chiar sfidătoare... „trist, te aşteaptă o noapte lungă // noaptea
singurătăţii tale // nu se mai poate // trebuie întreprins ceva”. ( Cum să-ţi umpli o zi obişnuită). Ce-i de făcut în asemenea situaţii? Poetul găseşte până la urmă soluţia: „şi nu mai vreau decât femei. // Să mă alunge dintr-un pat în altul,”...„apoi să mă rostogolească într-un cearceaf”... ( Şi mă întreb). Voluptatea ascunsă a păcatului nu este o caracteristică a poetului, poate, mai degrabă, o fantasmă a nopţii, o „fugăimaginară”, o evadare din non-sensul nopţilor lungi ce-i mistuie sufletul. Aflat la „marginea vieţii”, bântuit de sfârşit, de timpul ce „macină” clipele senine, poetul se întoarce cu gândul la „miezul copilăriei” –, acolo unde totul era miracol, poveste, zburdălnicie fără griji. „La poalele dealului, // cu urechea lipită de calea ferată // şi plăcerea trenurilor care vor veni. // Plantele se îmbogăţeau de lumină, // iar sufletul era uns cu
ierburi.” ( Sunt un copac). Rătăcirea pe drumuri necunoscute este un bun prilej de meditaţie şi revenire la vechile rădăcini. În decorul tuturor anotinpurilor, fiecare cu mirajul şi tonalităţile sale coloristice, regăsim trăirile poetului, revelaţiile unei conştiinţe superioare – aflată într-o continuă pendulare, de la un pol la altul al existenţei, ”peregrinare între plinuri şi goluri”...(La porţile tăcerii).
„Mă zbat să înfloresc în lemn de zadă // La porţile tăcerii iubirea o strig”.// „Drumul aleargă prin gânduri şi vise // Prin viaţă străbat un singur parcurs, // La porţile tăcerii intrările-s deschise // Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs.” Totul devine o „rană” când conştientizezi că drumul are un singur sens: spre stingerea finală! Înfrângerile tăinuite, tristeţile, melancoliile sunt învăluite într-un fel de seninătate rafinată – fără a fi captive unor sfâşieri nelumeşti. Inteligenţa creatoate interzice exaltarea trăirilor şi pune în locul lor reflecţia,nostalgia blândă, frânturi de existenţă care se abandonează în braţele cuvintelor armonioase, expresive –,mânuite cu migală şi rafinament de către poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu). Volumul de poezie „Ferestrele nopţii” se impune prin varietatea şi compexitatea temelor abordate, prin autenticitatea stilului şi esenţializarea trăirilor. Cu ajutorul cuvintelor - poetul creează şi recreează o lume, defineşte un univers – traversat de nelinişti fecunde, de sensibilitate, izvorâte din conştiinţa estetică,conștiință ajunsă la deplina maturitate poetică.
Noaptea – simbol al misterului, al necunoscutului, îngroapă luminile ce i-ar putea ştirbi tainele. Cititorul este invitat să-şi lase sufletul să pătrundă pe „ferestrele nopţii”- , acolo unde arde flacăra creaţiei...

Valentina Becart / 1 martie 2011