Nu ştim dacă, prin această puzderie de ipotetice particule elementare fără masă, fizicienii au ajuns până la capăt cu spargerea atomului. Cuantica ne plasează din domeniul maselor (statisticităţii) în cel al energiilor (probabilităţii). Dar modelarea matematică ne spune că dincolo de masă şi de radiaţie se află stringurile, nişte filamente unidimensionale libere care oscilează continuu. În spatele lor „odihneşte” o potenţă vibratorie, ca o rostire mută. Această „rostire” a unui melos abisal iese la suprafaţă, se „evaporă” ca nişte note muzicale (constante vibratorii) din a căror combinaţie rezultă particulele fundamentale cu stranietatea, legile încă neştiute şi proprietăţile lor specifice. Se poate spune că stringurile, nişte stasuri (coduri) rezonatorii, marchează momentul de graniţă dintre lumea noeticului şi cea noumenologică a formelor.
După solid, fluid, eter şi plasmă această presupusă stare vibratorie abisală, codificată în sine ca o eticitate, căreia îi spunem neant, nonexistent, nimic, ar fi a cincea esenţă – chintesenţa. Din ea izvorăsc liniile structurante potrivit cărora, asemenea piliturii de fier, se organizează în travaliul devenirii întregul existent. Fiecare pachet vibratoriu (câtime) este un cod ce, neştiut, se destăinuie, iese din sine. Să ne imaginăm nişte litere potrivit cărora exterioritatea se ordonează asemenea cuvântului. Deci, a cincea esenţă - informa noetică - are capacitatea de a se decodifica, adică de a se semnifica. Această des/tăinuire combinatorie a cuantelor semantice este Facerea sau Creaţia. „Rostirea mută” căreia îi spunem Logos! Logosul pare fluidul semantic prin care curge (devine), se autosemnifică (anunţă), potrivit unei etici intrinseci, Lumea – marea simfonie a „rostirii mute”. Numesc această proprietate gnoză. Prin gnoză informa se toarnă în arhetipuri formale - semne potrivit cărora se structurează prototipuri matriciale ale onticităţii – ipoteticele particule elementare ale fizicalităţii. Melosul Facerii e dat de către destinderea şi comprimarea acestei semanticităţi (decodificări). Constanta lui Einstein (cosmică) exprimă acea densitate ontică a Existentului în care el pare staţionar, adică perceptibil pentru om. La valorile ei densitare mai mari ori mai mici, Facerea se produce cu asemenea viteze încât Existentul „fuge” în afară (dilată) ori în sine (comprimă), fiindu-ne inperceptibil datorită incapacităţii noastre (încetinirii perceptive) de cuprindere. Constanta ne dă secvenţa vizibilă pentru om a Facerii.
Dacă am reprezenta Totul (unicitatea) print trei cercuri concentrice, primul dinspre exterior ar fi al concretului - forţelor şi maselor (densitarul) şi îi e specifică interacţiunea. Cel median ar fi al haosului formal (dimensionalul), unde domină libertatea. Cercul interior conţine informalul noetic, căruia îi e specifică manifestarea potenţelor subtile ale semnificării (semioticul). Primul cerc este studiat de către fizică, în al doilea operează logica, iar cel nucleic ascunde domeniul gnoeticii. Noeticul e Mintea, etica conform căreia se ordonează abstractul formal în agregate gnostice pe care devenirea le „îngheaţă”, obiectualizează în concreturi fizice (onticitate). Facerea e procesualitatea ieşirii din sine a Nimicului (Fiinţa - divinul) ca gândire de sine. Principiul raţiunii suficiente ne spune că „nimic nu e fără o raţiune”. Noeticul e însăşi această raţiune a devenirii. Acel ceva ajuns până la om şi pe care el îl percepe ca realitate ipostaziază însăşi raţiunea. Omul este ceva al devenirii în care raţionalul se identifică cu realul, sintetizează în sine acest principiu al identităţii. Existenţialiştii greşesc, afirmând că prin om existenţa precede esenţa. Omul e însăşi măsura coincidenţei lor. „Ex nihilo nihil fit”, prin om fiinţează ca o afirmaţie. Din nimic, ca raţionalitate semantică, nu se naşte nimic în sensul de nonexistent. Se naşte raţionalitatea onticului, căreia îi spunem real. Numai la viteze subluminice ale Devenirii se poate face distincţia, separaţia între raţional şi real şi numai atunci primul îl precede pe celălalt drept cauză a sa. Dar aceasta e numai o aparenţă. În hiperluminic, la viteza gândului instantaneitatea le contopeşte. Prin om se realizează această coincidenţă (coexistenţă), el fiind adevărul afirmaţiei hegeliene: „tot ce e raţional e real şi tot ce e real e raţional”.
În termini pitagoreici, Nimicul gnoetic este Zero saturat de preaplinul său ce se revarsă, Oul finţiator care incubează Existentul, golindu-se de o parte a sinelui, Iraţionalitatea care raţionalizează realul, iluminându-l. Unu e săgeata spărturii genetice prin care curge devenirea, matricea densitară a Existentului. Facerea se identifică drept gândire în acţiune a cărei idee absolută e Omul, cel care capătă ştienţă de sine şi de realitatea sa şi prin care Mintea devine con/ştiinţă. Nouă este semnul Neantului prin care iluminarea gnoetică, ce a luat act de sine, se întoarce să-şi străfulgereze interioritatea, fecundând o altă Facere (ciclicitate ontică). Cifra Zece e codul numeric al Totului (Unicului) ca trinitate a Nimicului - Existentului - Neantului, ce s-a autonominat drept „IO”. Onticitatea reprezintă doar circa cinci la sută din „IO”, ceea ce fizica numeşte materia universului; adică doar cam atât este accesibil omului pe cale senzorială şi raţională, restului spunându-i-se materie şi energie neagră încă nedetectabilă.
Potrivit simţului comun Nimicul şi Existentul par categorii polare, care se circumscriu Totului. Existentul, însă, nu trebuie înţeles ca un râu care izvorăşte din Nimic şi se revarsă în Neant. Să ne imaginăm Totul ca o unică sferă elastică, balon ce, prin umflare, configurează pe suprafaţa exterioară Ontosul, iar pe partea internă modelul său noetic (matricea gnoetică). Neantul e membrana despărţitoare - permeabilitatea gnosticităţii către onticitate. Dacă sfera se contractă, devenind punct, atunci Existentul se neantizează în Nimic, se contopesc modelul cu reflexia (imaginea, umbra) sa exterioară. Nimicul ar marca, deci, colapsarea Totului în arhetipul noetic. Ontologizarea gnoetică e procesul invers, expandarea Nimicului către Existent prin formalizare semantică şi spaţiotemporalizare. Totul (Unicitatea) nu curge din sine în sine, ci pulsează. Această pulsaţie, asemenea unei inimi, este viul, Totul semnificând însăşi Viaţa, adică Fiinţa. Prin ea se naşte (fiinţează) Ontosul ori altfel spus Nimicul se dezvăluie (decodifică) pe sine. Autosemnificarea la exterior a ordinii noetice (indefinitul) este gândirea de sine a Totului. El se comportă ca o Minte Unică ce îşi des/tăinuie inteligenţa - interioritatea neantică cu potenţa sa combinatorie. Ontosul este pro/dusul (propriul dus), rezultatul Facerii (Creaţiei). Gnoza este memoria de sine a Onticului, care după ce s-a vizualizat (iluminat) se neantizează (resoarbe) spre a se compara cu interioritatea pentru a nu se uita, făcând imposibilă pieirea. Dacă onticizarea gnoetică (gândirea) ar configura travaliul devenirii punctului în sferă, atunci prin revenirea sferei la punct se petrece automemorarea gnostică. Semnul Nimicului este Zero-ul. Prin comprimare (colapsare) dincolo de punct (în interioritate), când semnul se dizolvă în sine, densitatea noetică devine atât de mare încât se neagă pe sine în intenţionalitatea gnostică ce implodează ca Facere. Prin expandare, ca o sferă unică, pe exteriorul său ipostaziază, autoportretizează onticitatea ce configurează Existentul. Acesta e numai o imagine a Nimicului pentru că la interior, noeticul – potenţa născătoare nu pierde nimic din sine, rămâne mereu aceeaşi. Numai hiperdensitatea noetică diferă, ipostaziind ca germinaţie gnostică a Minţii Unice. Spiritul e constanta divină ce rămâne aceeaşi cu sine şi în spaţiotemporalitatea finitoefemeră.
În imediata exterioritate imaginativă gnoza ontică (formativ-reflectorie) analogizează noeticul, formalizând Nimicul prin semnul său de zero. Prin gnoză ordinea (etica) noetică se analogizează ca arhetipalitate ontică, să zicem sub forma literelor ce se combină în cuvinte. Misterul noumenic ascunde în sine întreaga arhitectură semantică („mai întâi a fost Cuvântul”) a onticităţii - Fiinţa ce se des/tăinuie, ipostaziind Existentul. Din noumen începe să fiinţeze spaţiotemporalitatea. Mintea (Spiritul) se reflectă în onticitate ca Fiinţă eonică (temporală). Existentul este fiinţarea eonică a Minţii Unice (Fiinţa) şi exprimă modalitatea prin care ea se iluminează, onticitatea fiind o reflexie (analogizare) a gnosticităţii în care aceasta se priveşte ca într-o oglindă. Prin această oglindire Mintea ia act de sine. Actul respectiv, ca reflecţie de sine, e gândirea. Analogizarea gnoetică (autoportretizarea), drept formalizare a onticităţii, este gândirea prin care Mintea devine conştientă de sine. Onticizarea fiind o detaliere gnostică putem spune că gândirea se comportă analitic.
Biosul reprezintă modalitatea prin care fiinţa eonică îşi fixează, permanentizează conştienţa (portretizează) ca memorie de sine. Parte a sa, antroposul este chipul sub care fiinţa eonică îşi memorează imaginea de sine (pictura). Depozitată ca potenţă gnoetică în creierul persoanei umane, Mintea ce ajunge să-şi păstreze, conserve conştienţa de sine devine Conştiinţă. Omul este purtătorul şi păstrătorul secvenţial al acestei conştiinţe a divinului (sacrului – ascunsului). Prin unirea secvenţelor gnostice ale generaţiilor, asemenea cadrelor într-un film, umanitatea se manifestă drept conştiinţă (con/ştienţă) a Minţii. Prin om Mintea devine Conştiinţa Unică, cunoaştere de sine (autoportret) a Fiinţei. Conştiinţa e modalitatea sub care Nimicul îşi străluminează etica interioară potrivit căreia se petrece Facerea, ca o gândire de sine - autoportretizare semantică. Onticitatea (Lumea) e un film autobiografic al regizorului Dumnezeu! Omul e actorul ce interpretează rolul principal în acest film! Ontosul, însă, nu este o reproducere identică de sine, o autocopie a Minţii pentru că atunci ne-am plasa într-un determinism absolut, într-un fatalism ce exclude liberul arbitru. Onticitatea ar fi redusă la o perpetuă îngheţare a dezgheţului.
Aşa cum prezenţa umană şi instrumentarul experimental (ştiinţific) afectează comportamentul cuantic şi starea particulelor elementare, actorul nu urmează întocmai rolul, distorsionează prin jocul său scenariul prescris. Fiinţa condensează eticitatea armonică a Devenirii ca onticitate gnostică. Prin interpretarea personală a rolului, omul se manifestă ca o disarmonie etică. În anumită măsură uită rolul şi atunci improvizează, introducând perturbaţii gnostice în etica noetică. Această afirmaţie nu presupune o punere în discuţie a perfecţiunii Fiinţei. Onticitatea e doar o imagine a sa pe care gnosticitatea o poate deforma. Lumea e o analogie imperfectă a perfecţiunii. Apare un prag critic al imperfecţiunii analogicităţii gnosticie, care determină momentul opririi expansiunii ontice. Când armonia etică nu se mai regăseşte (recunoaşte) în imperfecţiunea ontică, ce se comportă ca oglindă deformatoare, începe contracţia prin care Fiinţa colapsează în sine. Se schimbă sensul devenirii, Fiinţa se manifestă asemenea găurii negre care, prin compactare (densitare), dizolvă şi resoarbe onticitatea în gnoză ca o gândire sintetizatoare. În urma refulării Fiinţei se produce o actualizare a eticităţii noeticului în sensul eliminării (limitării) posibilităţii perturbaţiilor gnoetice viitoare, astfel încât în următoarea defulare (ciclu gnoetic) onticitatea să fie extinsă, să-şi mărească cuprinderea prin apariţia tipului uman mai puţin perturbator gnoetic. E un fel de limpezire, clarificare a imaginii de sine ce duce la sporirea conştienţei. Şi tot aşa, prin ciclicitatea Devenirii, creşte acurateţea Conştiinţei, aceasta tinzând să se apropie de perfecţiunea gnoetică a Minţii. Ar fi momentul în care Omul se asemuie până la identificare cu Dumnezeu.
Ce se întâmplă, însă, atunci când va dispărea motivaţia gnostică ( tentaţia de identificare a Conştiinţei cu Mintea) a Devenirii, va înceta onticitatea şi se va sfârşi Lumea? Probabibil, nu! Când perfecţiunea Fiinţei, se va suprapune cu perfecţiunea ontică, Lumea va înceta de a mai fi o iluzie, imagine gnoetică, devenind realitate. Raţionalul şi realul se compun ca unul şi acelaşi. Identificarea noeticului cu concretul înseamnă o personalizare a divinităţii, ieşirea lui Dumnezeu în lume sub chipul omului prin unirea (contopirea) Cerului cu Pământul. Aceasta este starea antropoteică a Totului, în care Theos se omanizează sub întruchipare christică, iar Omul se duhovniceşte (semanticizează) întru divinitate, plinindu-se cu potenţa gnoetică a Fiului.
De unde această nevoie intrinsecă (organică) a Fiinţei pentru a se autocunoaşte? Liantul hiperdensităţii noetice, care tăinuieşte Fiinţa în Nimic, este Iubirea. Aceasta se revarsă în haosul noumenicităţii ca o coerenţă gnoetică formativă (semanticizare) – un soi de căutare a semenului. Cine se aseamănă se adună, iar contrariile se resping spre a-şi afla fiecare semenul (semnul). Mai departe Iubirea se regăseşte în mediul fizicalităţii sub aspectul celor patru forte. La nivel microcosmic forţa tare şi forţa slabă, iar în macrocosmos electromagnetismul şi gravitaţia. Din iubirea de sine se porneşte Facerea. Ea este ieşirea Minţii din inconştientul de sine (iraţionalitate) spre a-şi afla estetica ontică (constata imaginea de sine) - perfecţiunea drept Conştiinţă. Se poate spune că Lumea se naşte din Iubire sub presiunea unui narcisism gnoetic. Îndrăgostită de sine (Geneza abisală), Fiinţa îşi constată propria frumuseţe drept coerenţă semantică, mai apoi armonie ontică (cosmos) şi în final conştienţă raţională. Prin onticitate Fiinţa se priveşte pe sine pentru ca prin Om să devină conştientă de frumuseţea sa şi să se reîndrăgostească de propria imagine, sporindu-şi iubirea de sine. Acea taină (Fiinţă) depozitată în hiperdensitatea noetică a Nimicului ca potenţă genetică finţiatoare de sine. Mintea se admiră în Conştiinţă şi îndrăgostită îşi fecundează geneza, incubând un nou ciclu ontogenetic.
Poate părea paradoxal, urmărind istoricul filizofic al fiinţei (Parmenide, Platon, Kant, Hegel, Heidegger etc), dar nimicul e Fiinţa, nomenul e fiinţarea - gnoetica formalizator-creativă (facerea), iar ontosul e creaţia. Zero-ul din centrul ei este creatura – Omul. Cercul său antropoteic – antroposfera – ipostaziază noeticul ontologizat prin gnoză, care are conştiinţă de sine. El este prototipul către care tinde divinitatea (Mintea) în căutarea cunoaşterii de sine prin facere – ontologizare gnoetică. Reprezintă punctul neantic în care gnoetica (gândirea de sine) îşi focalizează ontic semanticitatea. Fixarea, memorarea conştienţei de sine devine posibilă prin perceperea spaţiotemparalităţii. Spaţiotemporalizarea e modalitatea prin care îşi structurează conştienţa de sine. Prin om, Mintea spaţiotemporalizează (determină) pentru a se automemora, deveni conştientă de sine.
Cum se întâmplă asta? Semnul reprezintă acea concentraţie a densitarului încât acesta regresează dincolo de sine, trecând din tri în multidimensionalitate. El con/semnează energia, ce convertea în sine masa (obiectul fizic), ce, ca rezultat al unei hiprconcentrări, trece în ceva nefizic, se semanticizează. Prin senzitivitate se produce o detensionare dinspre hiperdensitar (semantic) către corpuscular, masă (real) în două trepte. Mai întâi potenţa gnoetică procedând în sens invers, se înscrie pe trendul onticizării şi umple semnul cu densitate – energizare. Apoi, potenţa semantică convertită în potenţă energetică face trecerea de la viteza gândului (transluminică) la viteze luminice şi subluminice. Prin această încetinire se învinge indeterminarea, cuanta energetică îşi fixează tridimensional prezenţa, poziţionându-se. Se iese din cenzura indeterminării prin infinitatea ei de variante, onticitatea fiind redusă la trei dimensiuni ce conferă aparenţa de staţionar. Fiind încorsetată, limitată la un contur, din informaţie energia devine masă. Adică se face trecerea de la nimicul semantic la obiectul ontic, - de la semanticitate prin dimensionalitate la densitate. Rostirea mută a Fiinţei se glăsuieşte prin Om.
Spaţiotemporalizarea antropoteică (poziţionare în timp) repeată la scară cosmică ontologizarea gnoetică (Facerea). Numai că, de această dată, ceea ce era imagine a datului (idee), prin senzitivizare devine obiect fizic, Prin simţuri omul secvenţializează indeterminatul (sparge transcendental) spre a fixa gnostic concrescerea noeticului în formă (concretul), un moment al devenirii ontice. De aceea el este măsura, categoria supremă prin care Mintea (essentia) ia act de sine, păstrându-şi esenţa şi se împlineşte, umple cu sine gnoetic (esse) ca obiectivare antropofică (ens). Aristotelic spus, omul e cel care reprezintă etelehia de la capătul devenirii. El este acel Unu în cadrul unicităţii despre care Parmenide, în dialogul platonician, spune că: „Dacă Unu nu este, nimic nu este”. Totodată, ca însăşi temporalitate, el, prin trăire, îşi depăşeşte continuu prezentul, se petrece, îşi neagă propria spaţialitate, diluându-se din corporal în ondulatoriu către fiinţa sa eonică (atemporalitate). Simultan se risipeşte (îndepărtează) prin perpetuare, dând şansă autocunoaşterii ontice, dar şi se întoarce la divinitate prin murire ca memorie a finţialităţii.
Succintă sintetizare. Nimicul, ca esenţă gnoetică iese din sine şi se ontologizează ca existenţă. Altfel spus: Fiinţa fiinţează gnoetic ca imagine autocunoscătoare în cadrul Devenirii. La viteza gândului, cu care aceasta se petrece, ea pare un fascicul luminos ce conţine în sine Lumea (ordinea matricii gnoetice), dar care nu poate fi vizualizată. Un tren ce se deplasează cu viteză apropiată de cea a luminii pare o linie luminoasă în care nu poţi distinge vagoanele. Pentru ca această matrice internă să devină autosesizabilă este necesar să se micşoreze viteza. Această viteză a pulsaţiei ontice, expresie a densităţii gnoetice în destindere, se reduce treptat, ajungând la viteză luminică. Când gnoeticul atinge stadiul fotonizării ontice devine posibilă aglomerarea ondulatoriului în corpusculi. Reprezentat prin imaginarul astrofizic aceşti densitari gnoetici ar fi similari găurilor negre. După modelul gravitaţional aceste găuri gnoetice absorb în interiorul lor onticitate. Raportată la viteza Devenirii această onticitate pare gnostatică, ca şi cum ar fi staţionară. Un soi de gară pe lângă care trece un tren nesfârşit. Creierul uman este un asemenea densitar gnoetic care îşi formează ca suport existential persoana umană. El poate fi considerat o gaură neagră care se hrăneşte cu gnoză ontică, adică se comportă ca un vampir gnostic. Pescuieşte din jurul său onticitate pe care, mai apoi, o metabolizează. Înseamnă că mai întîi extrage, decupează din onticitate o secvenţă pe care, relativ, o opreşte, adică operează o spaţiotempralizare. Acest lucru îi permite să cuprindă şi să constate, „vizualizeze” o părticică a necuprinsului – Fiinţa fiinţiatoare. Dacă onticitatea e o imagine, virtualitate a gnoeticului atunci existenţa umană e tot o imagine. Dar la viteza sa luminică o imagine ondulatorie ce conţine potenţa densitării gnoetice, posibilitatea corpuscularizării. Şi asta se şi întâmplă în subluminic. Raportat la onticitate, omul devine Mintea ce îşi poate constata şi conştientiza secvenţa spaţiotemporalităţii - prezentul în care odihneşte ca într-o gară până se urcă, din nou, în trenul invizibil al Devenirii.
Omul nu este însă Mintea (Fiinţa) gnoetică, nu are cuprinderea absolutului, ci e un densitar gnoetic al onticităţii fotonice. Născut din imagine el este fiinţarea iluzorie care poate face două lucruri: ca imagine (undă) să constate – reflecteze (iluzioneze) imaginea, să interfereze fotonic (onticizeze); ca potenţă gnoetică să ontologizeze - imagineze cosmosul său, noetica internă. Iluzionarea iluziei nu este altceva decât interferarea ondulatoriului, adică starea în care apare corpuscularul. Înseamnă negarea virtualităţii - dezimaginare prin simţuri. Această stare de interferenţă a ondulatoriului ce corpuscularizează este senzorializarea; înseamnă conferirea de realitate empirică existenţei ondulatorii. Dacă unda devine corpuscul înseamnă că imaginea devine palpabilă. Prin om onticitatea nu mai este o devenire ce se propagă cu viteza gândului. Se produce o încetinire şi secvenţializare (proporţionare) a ei la o anume existenţă cuantică a spaţiotemporalităţii. Cum Omul este măsura acestei proporţionalizări, putem spune că el relativizează ontosul. Îl divide în trei mari secţiuni: vizibil (real) – invizibil (probabil) – posibil (presupus). Existentul vizibil e cel dat de simţuri, la cel invizibil se ajunge prin instrumente (microscop, telescop etc) ce prelungesc posibilităţile senzoriale, iar la universul posibil se ajunge pe calea intuitivităţii logico-matematice. Cum omul e doar un densitar gnoetic (procesor) nu poate cuprinde întreaga onticitate a gnoeticului. La ceea ce depăşeşte măsura sa se ajunge prin credinţă. Ca nucleu gnoetic, Mintea sa, parte autentică (potenţă gnoetică) şi parte iluzorie (secvenţă de onticitate), poate să onticizeze propria armonie noetică. Să se des/tăinuie în ontic. Realizează aceasta prin creativitate raţională (meditaţie, filozofare) şi fantazare imaginativă (ipotetizare artistică – metaforizare ontică).
Exact la jumătate, între Nimic (zero) şi Neant (nouă) se află pentagrama umanului, în jurul căreia se structurează antroposul. Omul este fiinţa gnostică ce decodifică (îngheaţă spre a-l constata) ontosul prin cele cinci coduri constitutive ale sale (organice) – cromatic, fonic, miresmatic, aromatic, tactil. Lor li se adaugă alte două ce nu-i aparţin, intuitiv-combinatorii: cel gramatical (lingvistic) – rezonare metaforică a logosului, prin care comunică în interiorul antroposferei şi cel matematic – rezonare a logicii (raţiunii) deveniri, prin care comunică cu profunzimile gnostice. El este deţinător inconştient al infinitei inteligenţe noetice pe care, însă, nu o poate raţionaliza (conştientiza) decât în modul binar (zero-unu, IO). O raţionalizare triadică îi depăşeşte sfera de cuprindere, plasându-l în incomprehensibilitate. Putem înţelege o lume cu una, două, trei, chiar şi patru, dacă adăugăm timpul, dimensiuni, dar aproape că ne este imposibil să imaginăm o lume cu cinci dimensiuni.
Onticitatea e un text din care omul citeşte un fragment, dar numai cu alfabetul propriei spaţiotemporalităţi. Prin această „citire” el se întipăreşte. În cadrul trăirii proprii, se uneşte cu spaţiotemporalitatea, prezentul său, adică se contextualizează semantic – autocunoaşte, închegându-şi raţionalitatea ca realitate în persoană. Finţialitatea sa îmbracă aspectul personalizării Fiinţei – con/densare a divinului cu creatura sa. Trăind în această identitate, îndrăgostit de sine se percepe drept alteritate la Fiinţă. Prin alterizare semantică, devenind un altcineva îşi uită natura divină. Uitarea echivalează cu o înstrăinare ce duce la pierderea treptată a potenţei gnoetice. El se dezidentizează de Fiinţă, se îndepărtează de ea, trăirea personală apărând ca o risipire de sine. Îşi consumă datul gnoetic în manifestarea creative, în cea de făptuitor de constructe ontice şi de procreator. În momentul în care acesta se epuizează omul moare ca persoană. Rămâne, însă, urma sa întipărită în memoria semenilor generaţiei, dar mai ales a urmaşilor săi genetici. Această întipărire esenţializată, amintire a sa în mintea celorlalţi (engramă), înseamnă trecerea în egregorul social, în morfogeneză. Acolo, ca pentagramă în fiinţa eonică, se reidentifică cu Fiinţa. Fiinţa sa eonică crisalizează în noumenicitate întreaga succesiune a propriilor trăiri anterioare, în cadrul căreia coexistă semantic, ca o frază într-un text, cu înaintaşii şi urmaşii sub forma unei filiaţiuni pentagramatice. Ea reprezintă semnul său gnoetic în finitoefemeritatea ciclului devenirii ontice, precum cercul ca semn al Nimicului (Fiinţei). E o formă (rostire mută) ce se umple cu gnoeticitatea Fiinţei. Totalitatea acestor filiaţiuni, ca nişte unde semantice, configurează câmpul morfogenetic al lui AUM (specia umană). Fiecare pentagramă personală e o literă a con/textualităţii ce prefigurează semantic fiinţa eonică a lui Aum. Dar acest Aum, care e Christul quadrimensionalităţii, reprezintă, probabil, numai un atom semantic în noetica Fiinţei. Aceasta este întipărirea care, în universal nostru, se citeşte prin om. E arhaismul care se neologizează ori adormirea care se visează spre a devein amintire.
Pentagrama ca amintire a trăirii persoanei, apare drept contaminare cu sine a minţilor celorlalţi trăitori care au capacitatea de a-l reconstrui gnoetic (eoniza). Dacă a fost un geniu, prin descifrarea şi înţelegerea noilor semnificaţii ale operei sale de către generaţiile trăitoare pentagrama i se va accentua, grăbind momentul reactualizării sale ca întrupare într-o nouă persoană. Dacă a fost un neica nimeni de care lumea nu-şi mai aminteşte pentagrama se va estompa, întârziind acest moment. Notorietatea e, însă, doar o sclipire (clipă de iluminare), importantă este luminozitatea urmei (persistenţa). Pentagrama este o vibraţie semantică născătoare (morfogenă) a următoarei întrupări. Trecerea din semanticitate în onticitate, din raţional în real (reîntruparea genomică) se produce ca împrospătare (iluminarea) a pentagramei eonice prin rostirea amintirii sale în cadrul generaţiei trăitoare. În termini creştini, pomenirea celui plecat de către urmaşi îl ajută să reînvie ca o nouă întrupare. De aceea preoţii se roagă pentru veşnica lui pomenire. Pomenirea e o rostire a amintirii prin care conţinutul noetic al pentagramei celui plecat rezonează semantic, fecundând o nouă onticitate. Procreativitatea se produce pe filiaţiunea pentagramatică a engramei eonice, ca o trecere din noeticitate (semanticitate) în realitatea ontică. Pomenirea este rostirea, vibraţia rezonatorie prin care semnul (pentagrama)se activează, întrupând persoana în fenomenologia procreaţiei ca o finalizare spaţiotemporală a facerii. Unda fotonică a rostitorilor trăitori interferează rezonatoriu unda semantică a pentagramei, făcând posibilă corpuscularizarea ei ca persoană. Această interferenţă e geneza fenomenului reîntrupării! Prin procreare renaştem pe înintaşul nostru, decupându-l dintr-o anumită secvenţă spaţiotemporală a pentagramei eonice, spre a ne renaşte la rându-i. Astfel, cel din prezent ne transportăm din trecut în viitor, rămânând mereu acelaşi, un purtător de gnosticitate în onticitate. Succesiunea de reîntrupări trăitoare nu este altceva decât filmul devenirii autocunoscătoare a Fiinţei, dat cu încetinitorul, adică spaţiotemporalizat. Dacă Nimicul este matca originară a fiinţării (Geneza), Omul este divinul de la capătul celălalt al Facerii. Dumnezeu ascunde în sine onticitatea semantică (gnoetica), iar Omul des/tăinuie prin sine semanticitatea ontică (gnoetica). Acest conţinut comun, gnoetic, al divinului şi omului reprezintă temeiul ontic al antropoteismului ca omanizare a divinului şi divinizare a umanului.
Totul, ca integralitate absolută, nu are spațialitate. Aceasta se definește ca exterioritate a unei interiorități ori deschidere a unei închideri. Ca unicitate identifică Nimicul (Fiinţa) cu Existentul (imaginea) în eternitatea sa. Nu are margini și, firesc, „în afară”, ci numai „înăuntru”. Întreaga devenire se petrece „întru” și „dintru” sine, ca un peisaj de deschideri a închiderii şi de închideri a deschiderii.
Mintea umană, fiind o interioritate, o închidere în cadrul Totului, nu poate cuprinde, imagina deschiderea absolută, adică Totul. Dar, ca aparținătoare Totului, are aceeași demnitate, fiind și ea o eternitate. Însă o eternitate închisă, limitată la cuprinderea persoanei. Limitarea este modul ei de operare. A gândi omenește înseamnă a opera decupări în existent, cărora le conferă valoare ontică. Aceste decupări sunt niște forme. Deci, mintea umană formalizează informa gnoetică a existentului. Ca eternitate (demnitate noetică) finită, ea stabilizează, conferă perenitate formelor, cuprinzându-le în sine le obiectualizează (finitizează) până într-atât încât acestea, ca niște „solide mentale”, ajung să fie receptate, cuprinse senzorio-perceptiv. Formele mentale rămân niște arhetipuri apriorice care se umplu cu gnoză și se golesc. În acest mod se produce mișcare, deplasarea formelor ce face posibilă devenirea. Lucrul, obiectul este o existență formalizată, o relativă stare de repaus a unui plin ce se prezintă drept o închidere perceptibilă pe care o numim realitate. Forma e un gol impalpabil senzorial cu care mintea construiește, conceptualizează, raționalizând (ordonând) existentul (imaginea semantică). Lucrul, corpuscularul e un plin (densitar) ce apare la interferența formalului (ondulatoriului) ca o frânare, înghețare a devenirii în prezentul sensibil. Gnoetica mentală ondulează formalul, creând agregate gnostice (imagini semantice), senzorialul le constată, făcând posibilă cunoașterea și utilizarea lor în demiurgia facerii. În cadrul devenirii plinurile dispar, formele rămân. Nu existența e un atribut al lucrului (plinului), ci lucrul e un atribut al existenței. Construind obiecte mentale (goluri) care, prin umplere, ajung să fie percepute și pe cale sensibilă, gândirea crează onticitate. Însă este numai o onticitate aparentă, o imagine locală a existentului ca o aparență de plinuri. Prin poziționarea acestor obiecte, unele față de altele, mintea umană crează iluzia spațialității prin categoriile „aici”, „înăuntru”, „în afară”, „acolo”, „dincolo”, „dincoace” etc.
Având aceeași natură eternă (noetică) cu existentul ea reprezintă o continuitate a acestuia. Așezarea acelor localizări peste această continuitate, prin raportarea unora la altele în cadrul devenirii se introduce iluzia duratei și a succesiunii, căreia îi spunem timp. Eternitatea nu este timp. Timpul e o iluzie a spațialității în cadrul devenirii existentului. La fel, infinitatea nu e spațiu. Acesta e o distribuție a închiderilor (formelor) în deschiderea absolută a existentului.
Concluzie: mintea umană crează spațiotemporalitate, iar senzorioperceptibilitatea o constată drept un moment de stagnare, înghețare în cadrul devenirii. Mintea operează deschideri dinamice, sensibilitatea închideri relative. Procesor gnostic, mentalul poate fi structurat și altfel decât în cazul umanului, creând alte dimensionalități necunoscute nouă. Este o lume a golurilor formale pe care jocul luminii cu întunericul - corpuscul și undă posesoare de viteză și masă (poziție), le umple cu conținut noetic. Acestei „lumi umplute” - plinite îi spunem lumea materială. Atomul nu e o entitate care conține spațiu gol, cum ne propune fizica, ci e un gol (formă) umplut cu o ordine fotonică. Dialectica acestei ordini crează lumea sensibilă finită și efemeră, căreia îi spunem materială. Corect ar fi, alături de lumile informală și formală, să îi spunem lumea corpusculară. S-ar elimina confuzia identificării materiei cu substanța care reprezintă starea noetică (formalizată) a gnozei (informalului).
Noeticul configurează starea originară, trans/formală a existentului. E starea gândirii ce gândește ( crează agregate gnostice), pregătind devenirea către gândirea ce se gândește spre a face posibil împlinirea imperativului: „cunoaște-te pe tine însuți!”. Poate fi asemuită cu un foc care arde. Gândirea umană este focul rece (sacru) ce arde ceva, arde întunericul (plinul) în jurul său. Prin această eliberare a formelor de conținut le transformă în simboluri, semne ( un fel de litere) pe care le ordonează logic construind aserțiuni. Conceptul, ideea sunt așezări (a se zări) de forme goale. Gnoza este combustia, arderea – potența combinatorie, ordonatoare. Putem vedea focul, dar nu putem pătrunde în interiorul arderii. La fel, putem percepe ideea, dar nu și logosul ordonator. Arsura rece, plasmatică e starea noosului – spațialitatea, a formelor ce structurează câmpul gnostic sau morfogenetic. Aici ar putea fi localizată lumea ideilor. În ea își află temeiul și geneza entitățile spirituale și fizice ce populează lumea sensibilului. Existentul se ierarhizează pe cele trei stări – noetică, căreia îi este specifică reflexia; gnostică, care face posibilă gândirea; sensibilă, unde se petrece ființarea ca însuflețire, simțire – trăire și reflecție. Ele devin una din cealaltă. Omul întruchipează simultaneitatea lor articulată în gândire, minte și simțuri. Gândirea aparține noeticului, mintea structurează formalul, iar simțurile accesează (crează) corporalul.
În universul nostru, antroposul e a cincea dimensiune – arderea care dă măsura timpului ca o secvențialitate a devenirii. Prin succesiunea de reîncarnări, stratul exterior al aceastei arderi devine plasmatic și se „solidifică”, adăugându-se experienței qudrimensionale ca o a patra. Căpătând această potență, adăugarea de pelicule gnoetice sinelui, persoana umană își schimbă fizionomia și face saltul în universul următor, unde își continuă ciclicitatea. În prezent omul, aflat în universul timpului (cvadridimensional), prin trăire își interiorizează această dimensiune. Putem spune că își sculptează un nou chip prin care devine vizibil în universal următor. Gândirea e arderea, mintea e focul al cărui jar se adaugă ca o nouă peliculă (strat) al creierului. Gândirea construiește creierul apt să gândească (mintească) dimensiunea superioară a existentului. Omul e gândire ce gândește, gândindu-se (construindu-se) pe sine gânditorul cu potență superioară, conferită de noua potență asimilată. Trăirea umană e acumulare de potență gnoetică, e procesualitatea devenirii ca ființă ontică a noeticului.