Se întâmplă un lucru ciudat în modul cum privim şi ne reprezentăm etnogeneza românilor. Istorici de vază de ai noştri au reuşit să puncteze decisiv în confruntarea cu cei care ne contestă continuitatea geto-dacă în vatra originară. Iorga ne numeşte de patru ori milenari, dar dacă îl luăm în seamă şi pe Densuşianu, precum şi semnele arheologice vechimea noastră ne plasează în aria de antropogeneză. S-a demonstrat, inclusiv prin probe genetice, că etnic, dar să nu subapreciem fondul cultural (port, obiceiuri, credinţe, tradiţii, mitologie, folclor etc), suntem urmaşi şi continuatori ai populaţiilor băştinaşe din arealul carpato-danubiano-pontic şi nu numai. Am păstrat în structura noastră aproape toate dintre aceste daturi ancestrale moştenite. Numai cu limba avem o problemă. Lingvistica noastră oficială, prin teoria romanizării, ne spune că suntem geto-dacii care vorbesc o altă limbă. Deci, am fost în stare să ne păstrăm cea mai mare parte din zestrea de la străbuni, dar ne-am pierdut elemental identitar esenţial – limba maternă. Cum s-o fi întâmplat de s-a ajuns ca, zice-se, cel mai vechi şi mai stabil popor european să aibă altoit pe trunchiul său o limbă străină, de împrumut? Mai plastic spus, cum de a fost posibil să altoieşti măslin pe srejar? Să fie vorba de vreun mare mister ori doar de o fractură logică?
Suntem poporul ancestral sedentar, arienii (cei care îşi ară pământul) care vorbeşte latina. Dar latina, ca şi slava veche (limbă de cult) au dispărut. Prima era limba inventată (cultă), confecţionată pe scheletul graiului vorbitorilor din spaţiul numit latin, prin intermediul căreia imperatorul îşi comanda armata şi administra împărăţia. Era limba unei elite aristocratice, a stăpânitorilor, politic şi militar, în teritoriile cucerite. Ea a rezistat, prin autoritatea forţei, atâta timp cât aceştia şi-au putut exercita dominaţia asupra popoarelor şi spaţiilor ocupate. Ulterior, după căderea Romei, a preluat-o catolicismul, papa –imperatorul spiritual, prin intermediul ei, încercând să-şi exercite sacra suveranitate asupra pământurilor fostei „civitas terra” imperiale. Latina, o vreme, a mai supravieţuit prin forţa simbolică a autorităţii credinţei (folosirea ei în biserică). Acelaşi lucru îl făceau elenii bizantini prin intermediul greco-slavonei în cadrul ortodoxiei balcanice şi nord-pontice. Era firesc, deci, ca aceste limbi nenaturale, fără vorbitori, în momentul în care nu au mai putut fi impuse politico-militar ori religios să moară. Au mai fost folosite doar de către aristocraţiile culte locale, ce s-au suprapus peste masa vorbitorilor, ca modalitate de a-şi conserva şi epata elitismul.
Şi atunci, dacă latina-i moartă noi, masa geto-dacilor de astăzi, ce limbă mai vorbim? Păi, o limbă romanică, la fel ca toţi ceilalţi din grupul european ni se spune! Este firesc să ne întrebăm, dacă latină nu mai e şi nici Imperiul nu mai e, cât de romanice mai rămân aceste limbi ale autohtoniilor impuse forţat? Franceza, spaniola, portugheza, italiana, româna de astăzi sunt ele limbi ale băştinaşilor? Răspunsul este da; sunt limbi încetăţenite ale populaţiilor native. Ele au fost create de către aristocraţiile culturale proprii, continuatoare simbolice ale aristocraţiei imperiale, ajungând să configureze limba cultă a autohtonilor de astăzi. Alături de ea mai coexistă, în zone izolate, limba indigenilor. Dar vorbitorii neaoşei preromane se împuţinează pe zi ce trece până aproape de dispariţie. Romanicele sunt limbi constituite de către elita culturală pe scheletul latinei imperiale, păstrate şi transmise de către catolicismul european. Încetăţenirea, în timp, a acestei lingvistici romanice prin limbile culte a influenţat etnicitatea localnicilor, sedimentându-se ca element identitar în formarea naţiunilor moderne.
Dar acest lucru nu pare valabil în cazul românilor, majoritar ortodocşi. Influenţa catolică s-a exercitat, dar nu a avut rol determinant ca în cazul limbilor romanice occidentale. Amintesc cum, spre sfârşitul secolului al doisprezecilea, papa Inocenţiu al treilea îi cerea valahului Ioniţă Asan Caloianu ca, în schimbul recunoaşterii sale ca împărat în Balcani şi nu numai, să declare public descendenţa daco-românilor săi din etnia romanică, demers respins de către acesta. Să fie asta o confirmare că la acea vreme exista conştiinţa identităţii diferite a românilor în cadrul Imperiului? Că după atâta romanizare a peninsulei vlahii daco-români se simţeau ca fiind altceva decât romani? Mai apoi, cunoaştem la ce malformaţii a dus încercarea Şcolii ardelene, o elită culturală, de a forţa latinizarea limbii vorbite în Carpaţi.