Curcubeul cunoașterii ne-a poliformizat prin tot ce ne agregă stilul de viață, de cunoaștere și chiar de gândire. Pe cât ne mai putem baza. Acum. Paradoxal. Tocmai acum când avem cea mai mare excedere de informație de la Isus atât în față, dar și în apoi.
Ne-am istovit în cunoaștere, crezând că suntem stăpâni peste absolut. Până la un punct așa este. Dar este doar un absolut luând forma unui punct.
Dar, să nu mai lungim cuvântul, când viața ne-a scurtat cu multe clipe speranța, gândul, absurdul și mai nou (în ultimele zvâcniri ale timpului rece) parcă și aroganța.
Nu mai este loc de analize la rece, căci recele “atrage” moartea latentă, dacă nu chiar imanentă. Trebuie să ieșim din tipare. Poate chiar din tiparele morții. Dar apoi, vom ști oare ce vom găsi? Poate nu ne vom mai găsi părinții. Poate nu ne vom mai regăsi copiii. Poate nu ne vom mai regăsi nici pe noi.
Dar oare va mai conta. Poate nu. Nimeni nu va mai ști nimic din trecutul uitat. Nimeni nu va mai auzi auzul chemat. Nimeni și nimic nu va mai contempla amurgul unui nou început.
Vom fi mai goi, pentru că vom uita că am mai trăit o dată. Cei ce vom scăpa. Adică aproape toți. Căci mișelismul nu e în cei ce vor scăpa, ci în cei ce ne-au “scăpat” printre degete.
Omenirea este oarbă. Orbul are totuși vederea lui. Unicromă. Fără de alb. Fără de negru. Un adevăr implacabil, pe care nu îl mai putem ascunde nici măcar de noi.
Am vrea să uităm ce ni se întâmplă acum. Ne străduim. Dar putem oare accede peste ticăloșia umană? Ne putem oare desprinde de noi, din propriile porniri, fără a putea omite ambiguul pierdut al filozofiei de clasă?
Nu. Nu cred că mai este timp pentru derogări de la etica lui Spinoza. Nu cred că Noica a uitat să ne împresoare cu dorința de sine în tumultul doritor de decență.
Și când te gândești că unii adorm cu reflecții de izbândă deșartă, dar fără să fi atins fila unui gând sublim?
Când vezi că nimicnicia excede în dorințe totalitariste, dar nu la nivelul unui vis de noapte, ci tocmai angrenat în existențialul dezgolit al existenței efemere, te resorbi în pierdutul timp al deznădejdii..
Mă înclin în neant, pentru a-mi regăsi substanța vie a timpului ce va să vie. Știu că va fi soare. Știu că va fi lumină.
Știu că știu doar ceea ce îmi doresc. Căci, restul e pare-se controlat de mișeii timpurilor pierdute.
Haideți să nu ne pierdem în iluzia descendenței de noi. Haideți să privim în față totul, de sus în jos și de jos în sus. Tocmai pentru a nu mai lăsa loc interpretărilor absurde.
Viața merge înainte. Cu sau fără noi. Dar noi vom fi acolo. Împreună. În mijlocul istorie dezgolite de substanța nesubstanței ghimpilor absurzi ai vremurilor ce se vor deșarte.
Să privim cu speranță. Să privim doar în față. Și să avem puterea de a ierta orice necutezanță.
E tot ce poate dura în aceste timpuri de nedurabilitate prin absurditate….