Când am cunoscut eu Odobeștiul, la începutul anilor 80 cred că nu depășea 8000 de locuitori. Asta o spun acum, dacă m-ați fi întrebat atunci v-aș fi jurat că are vreo 40, dintre care peste jumătate mi-erau rude, iar restul, mici întreprinzători, de maximă importanță socială. Restul, adică 7960, probabil că își petreceau ziua prin podgorie, și noaptea se pregăteau, în întunericul caselor cu un singur nivel, de o frumusețe clasică de urbe interbelică, pentru o nouă zi dificilă. Unul dintre întreprinzători era Willy, sifonarul. Unul dintre puținii evrei rămași în Odobești - astăzi mai trăiesc doar doi, pe care îi poți vedea o dată pe an în templul care stă să cadă peste ei 0 Willy fusese odată patron iar acum era singurul angajat al statului în dugheana care odată îi aparținuse. Deși Odobeștiul avea două sifonării, cum îi stă bine unui orășel plasat strategic între podgorii, bunicul își umplea sifoanele numai la Willy, cu care stătea uneori la palavre interminabile, spre disperarea mea, care rămâneam fără bomboanele lipite vrac, pe care mi le oferea comerciantul, cu mare cumpătare. Nu e vorbă, că nu venea bunicul cu 2 sifoane, ci cu vreo 15 odată, pe care le îngrămădea în portbagajul mașinii sale Lada, așa că pretextul polemicilor exista din belșug. De cele mai multe ori discuția începea cu un teaser din episodul trecut: măi ovreule, iar m-ai furat la acid! După care înjurau împreună orânduirea, cu lux de amănunte, de ai fi zis că statul paralel deja ajunsese la vârsta a treia. Mai târziu am înțeles că reproșurile bunicului intrau la pierderi neglijabile, nimic nu putea înlocui socializarea lui cu Willy. Pe urmă, îmbătrânit, Willy, fost patron, actualmente angajat la stat a împărțit postul cu unul-doi ucenici, retrăgându-se, strategic în casa cochetă din fundul curții. Bunicul, care nu ar fi călcat nici mort la cealaltă sifonărie, continua să își umple sifoanele „La Willy”, însă, îi simțeam jalea atunci când întreba, din ce în ce mai blazat dacă ovreul e bine. Filmic, seamănă zguduitor cu secvența din Once upon a time in Hollywood, când personajul lui Brad Pitt îi face o vizită fostului proprietar de ranch, semimumificat, care găzduia hipioți criminali. Povestea murise. Vorba murise. Nu mai existau nici motiv, nici referințe comune, pentru a face conversație cu câțiva tineri care azi erau sifonari, mâine nu. Bunicul a plecat și el, cu toate amintirile petrecerilor sau pomenilor, la care participa, împreună cu comercianți care își administrau propria afacere, unde după miezul nopții începea chiuitul și jocurile de poker. A luat cu el și acel crâmpei de siguranță pe care o aveai atunci când te duceai să cumperi de la producător, când duceai ceva la reparat și știai că proprietarul este și meseriaș. Veneau toate la pachet, ca o garanție. Evident că poate în proporție de maxim 10% produsele erau mai temeinic concepute decât cele de astăzi, însă, așteptarea aceea activă te făcea să nu simți că apelezi la service, ci că pur și simplu, în răstimpul câtorva vorbe, ți se repară și gadgetul.

Timpurile noi au sugrumat povestea, înlocuită abrupt cu aburul unor angajați experți, care te îmbârligă, pentru a te convinge să îți faci abonament la dugheana care nici măcar nu le aparține. Și încă ar fi fost bine. Oricum ei nu au înțeles că nu acest tip de monolog era util, că nimeni nu îi vizita pentru o mostră de profesionism, în absența raționamentului lor colocvial și foarte subiectiv. Este falsă iluzia de astăzi că un vânzător bun își depune silința să nu piardă clienți. A murit de mult această noțiune, încă din momentul în care patronii micilor dughene s-au mutat în casa din fundul curții. Să nu ne mai amăgim cu această viziune nostalgică asupra deontologiei care guvernează prestarea de servicii în industria micilor afaceri. Amatori sau profesioniști, noii angajați nu depun niciun efort pentru a promova serviciile firmei angajatoare, eventual după principiul că mai mult de 4 ani pe poziție duce la blazare.

Cumpăr un ceas de bucătărie. Nu doar că nu e de lemn, cu cuc și conuri artizanale de brad, pur și simplu un ceas enorm, de plastic, imitând ceasurile de secol XIX, de gară. Pare greoi, poate și datorită celor două enorme buloane false, care imită mecanismul de reglare, în realitate nu are mai mult de 2 kg și este eminamente electronic, Made in China, pe bază de baterie. Îl pornesc, ceasul merge cât merge și se oprește. După 2 zile îl returnez spre a-l înlocui. La plecare, vânzătoarea îmi spune, cu un iz de complicitate îndoită cu multă avertizare: „să știți că este un ceas greu, complex, și că poate e cazul să înlocuiți bateriile Varta cu Duracell. Sunt mai puternice.” (Că dacă mi-l returnați și pe ăsta, să știți că vă fac reclamație că nu ați folosit Varta, rațaidragu de burgheji!) Niciun patron nu mi-ar fi dat un astfel de sfat, fără să se gândească că poate mâine va trebui să își cheme rudele prin vizită în magazin, ca să nu zică urbea că e la un pas de faliment.

Mai zilele trecute primesc un telefon. Gălăgie maximă în casă, într-una din camere muzică, în cealaltă știri, cu potențiometrele destul de forțate. Răspund, îndreptându-mă spre o incăpere scăldată în liniște. Evident că răspund mai tare, sindrom clasic. Și ce mi-e dat să aud de la celălalt capăt al firului: vă rog să vorbiți mai încet că eu aud foarte bine. După care mi se comunică motivul apelului: firmă de plasat produse. Cu siguranță nu fusesem sunat de către patron! Așadar, unde este trainingul, unde este, nu fac apel la cei șapte ani de acasă, ci la elementara educație a abordării clientului, atunci când, evident, ai un interes? Așa ceva nu mai există. Poate că dacă mai întâi aș fi fost întâmpinat de robotul care îmi comunica înregistrarea convorbirii, altfel ar fi decurs această discuție. Poate că lipsește ctc-istul de serviciu, acum, când patroni sunt puțini și pr-iști tot mai mulți. Unde ești, mulhulit inspector, tu, interfață a șefului de la sectorul suflete?

Prin monopolizare, prin înghițirea micilor întreprinderi a murit concurența, a murit noțiunea proprietarului-jucător, a murit, într-un anumit aspect, aproprierea socială, care astăzi este prezentată mult mai nociv decât ar fi în realitate. Apropiere socială nu cred că înseamnă metri fizici, ci ore întregi de poveste. Apropiere socială poate fi și o factură nesimțită la convorbiri telefonice. Greu de găsit, astăzi. Alcoolul se bea amestecat, nopțile albe de altădată au devenit astăzi minute de cocktailuri agresive, action fără motivare sentimentală. Îi bate pe toți Bruce Willis și le vorbește spurcat, pentru că este impulsiv-compulsiv cu o aromă fină de tourette.

Să mai bem un păhărel, să ne matolim lejer!