agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-09-22 | | • Într-o lume hipnotizată de progresul spectacular la care a ajuns grație obiectivității științelor abstracte și exacte limbajul poetic este o cale complementară și necesară de cunoaștere a realității sensibile, ontologice, a tainelor existenței. Fără poezie lumea este o doar o narațiune prozaică, o dramă, o tragi-comedie fără deznodământ fericit și fără de sens. Poezia dă un sens sensibil vieții, dovedește existența unei realități conceptuale, intuitive, revelate, tot atât de reale în percepția și viziunea omenească precum realitatea obiectivă verificată empiric ori științific. Prin limbajul poetic epistemologia, fenomenologia și teologia devin ontologie. • Furtunile sufletești din subteranele conștiinței, luminișurile din pădurile de umbre și de mister ale existenței, brizele marine ale duhului care respiră în lume și în om, sublimul inefabil al unui apus de soare, intuiții emoționale în formare, toate acestea nu pot fi cuprinse între limitele inerente ale logicii raționale, ale limbajului comun, obișnuit, cotidian, ori al limbajului binar de programare electronică. Limbajul poetic este transcendent, reprezintă calitatea, valoarea ontologică fără de care viața nu are sens, își pierde sensibilitatea, rațiunea de a fi. • Mintea omenească este înzestrată cu darul logicii și al matematicii dar și al limbajului poetic. Mintea calculează și organizează forme materiale, dar poate și percepe arhetipuri care există conceptual, aprioric și care pot fi prefigurate prin darul imaginației, intuiției, prin capacitatea intelectuală, sensibilă și spirituală de reprezentare logică și estetică a realităţii vizibile și invizibile. • Poetul se folosește de cuvintele luate cu împrumut de la lumea în care s-a născut și prin care trece precum un meteor prin vămile abisale către stingere. Dar în traiectoria sa poetul lasă în urmă pe cer o dâră luminoasă, un foc spiritual, o făclie pe care o poartă în inima sa. O lumină plăpândă, de o clipă, dar suficientă să ne reveleze imagini din zariștea ontologică, din substraturile absconse ale nonconştientului. Din lumina pe care o lasă poetul în lume ȋmprumută lumină cei care vin pe urmele sale care altfel s-ar rătăci în întuneric, n-ar găsi uşor calea spre adevărul sensibil. • Cuvintele sunt copiile palide, voalate, sepia imaginilor primordiale care la rândul lor sunt umbre translucide ale realității făcute vizibile în câmpurile subiective ale conştiinţei umane. Cuvintele omeneşti sunt create după chipul și asemănarea Cuvântului. Nu sunt Cuvântul însuși, ci energiile sensibile și inteligibile iradiind din esența Cuvântului. Prin Cuvânt a creat Dumnezeu lumea și omul și prin cuvinte crează și omul o lume a sa, după chipul și asemănarea prototipului divin din sine, în lumina Logosului întrupat și revelat lumii și omului prin revărsarea harului, a luminii increate. • Cuvântul poetic transfigurează materia, o spiritualizează și o dematerializează, transformă undele, energiile acustice, sonore în viziuni poetice. În acelaşi timp dă lumii ideilor şi realităţii concrete alte forme, o imagine nouă, un contur vizibil și comprehensibil sensibilității intelectuale, astfel încât imaginile clarobscure şi abstracte, abia perceptibile, formate la nivelul intuitiv prind contur, se tulbură și se decantează, devin substanță poetică transfigurată, vis lucid, reverie poetică. • Scrisul este o necesitate ori o condiție ca poezia să continue să existe. Poezia există însă și fără să fie scrisă dar se poate pierde în noianul timpului, se poate risipi din memorie, dacă nu este scrisă, dacă nu i se face pe loc un proces verbal de adeverire. Când este scrisă poezia primește certificatul de naștere, zapisul, dovada documenetară care atestă că poezia s-a născut și există. Există însă și poezie pe care o ține vie memoria colectivă a umanității și a culturilor și tradițiilor orale. • De multe ori poezia nescrisă este mai autentică şi valoroasă decât poezia care există consemnată în acte de creaţie, care este scrisă. Poezia care nu este scrisă încă, cât timp este doar o stare și expresie a fiorului extatic și a intuiției netranspuse încă în limbaj omenesc, este precum un fruct exotic pe care nu l-am gustat niciodată şi al cărui gust și aromă nimeni nu ştie cum să le descrie în cuvinte. Cuvintele sunt în genere prea sărace și neîncăpătoare pentru inefabilul poetic. În procesul de transcriere din stare de spirit în cod și simbol lingvistic poezia își pierde parte din gust, din fascinație, din mister și din încărcătura emotivă. Doar geniile reușesc din când în când să surprindă apoteoza trăirii poetice și să găsească și cuvintele cele mai potrivite care că exprime o astfel de stare incandescentă, lumină din lumina spiritului creator. • Cuvintele poetice nu trebuiesc să rămână la izvoare, nici să se reverse în torente, în râuri de cuvinte și expresii care nu duc nicăieri. Cuvintele poetice trebuie să găsească fie albia firească a fluviului curgător care duce la împăcarea oceanică, fie căile eterului care duc în nemărginire. Dar trebuie o ieşire, o direcţie de curgere, un sens, o logica poetică. • Logica poetică este poate convenţional ilogică dar nu este lipsită de sens. Sensul poetic este dat de sensibilitatea celui care crează inițial o imagine poetică mentală prin cuvinte și de sensibilitatea celui care interceptează apoi mesajul poetic exprimat prin metafore impregnate de sens și sensibilitate. Adevărul poetic nu poate fi nici intuit, nici înțeles fără sensibilatea, capacitatea de interpretare și de recreare creativă pe care trebuie să le aibă cititorul de poezie. • Spiritul poetic tulbură apele statute ale imaginației, ale limbajului și retoricii discursive, convenționale pentru ca prin sedimentare și aerisire să aducă la suprafață apele limpezi și vii ale gândirii noi, ale imaginației creatore. • Avem atâtea intuiții pe care nu le putem ușor obiectifica, nu le putem prinde conturul în plasa gândurilor ca astfel să devină imagini, să poată să fie articulate în cuvinte, încorporate în forme, sublimate în sunete, în expresii poetice și artistice. Impresiile și intuițiile fără expresie verbală, neobiectificate ajung să ne copleșească și să ne tulbure emoțional și sufletește, să devină stări depresive. Atunci sunt spiritul, inspirația, iluminarea lăuntrică, viziunea transcedentală, ideea descoperirii noului care ne scot din încurcătura intelectuală și din înfundătura psihologică. Aceste virtuți și daruri intuitive, revelația și surpriza de a găsi cuvântul, expresia, imaginea, forma în care poate fi turnat spiritul care exprimă adevărul subiectiv ori obiectiv, real ori ireal, dar inspirat, devin tămăduitoare. • Ideea Absolută, Logosul, nu sunt doar concepte filozofice ori teologice, sunt meta-realitate, prefigurare şi arhetip existent dincolo de realitatea empirică, de aparențele fenomenale. De aceea Logosul, chintesenţa logicului, nu poate fi explicat rațional, ci doar reprezentat, revelat, făcut sensibil și inteligibil prin analogie figurativă, cu ajutorul limbajului poetic și al expresivității artistice, prin intuiție şi prin imaginţie creativă. Lumea de dincolo de contingenţe și categorii nu poate fi cuprinsă în concepte fiindcă este viziune de dincolo de orice finalitate inclusiv cea intelectuală. • Poezia sacră este teologie însufleţită, doxologie, imn de slavă și de mulțumire, viziune a lumii transfigurate prin Cuvânt. Poezia religioasă şi mistică, dar parte și din cea profană dar inspirată subminează „ortodoxia” teologiei dogmatice dar în acelaşi timp o însufleţeşte şi o îmbogăţeşte, crează noi sensuri şi simboluri, un limbaj viu, butii noi pentru vinul vechi care pe cât trece timpul devine mai bun și mai valoros. • Creativitatea omenească, poiesis, nu este creație din nimic „creatio ex nihilo” ci doar „mimesis”, imitație a creației divine, a arhetipurilor existente, a Logosului. Esența, divinul, infinitul, nu pot fi cuprinse în formele limitate, nu pot exprimate în plenitudinea acestora în cuvinte omenești ori prin algoritmi logici și matematici. Ceea ce este nemărginit și etern nu poate fi reprezentat decât simbolic, alegoric, metaforic, decât prin intermediul limbajului poetic inspirat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate