Vindecarea celor doi orbi de către Hristos, simbolic vorbind, face referire cu siguranță la ochii cu care privim, ochii noștri care de fapt nu privesc cu adevărat și care nu se deschid ca să vadă momentul deplin în care peste ei se revarsă lumina transfiguratoare a lui Hristos. Vindecarea mutului face referire de asemenea la gura noastră care tace atunci când ar trebui să rostească, mai bine spus să rostuiască despre om ca despre Hristos.
Vindecarea celor doi orbi și a unui mut este de fapt o chemare la a privi în lumina pe care Hristos o revarsă în lume prin intermediul luminii, deoarece toată măreția și frumusețea creației ce ne înconjură este dăruită de reflecțiile luminii. Lumina lui Hristos nu este acea parte a zilei dintre umbrele nopții, cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui, ci e multitudinea de culori pe care o creează razele luminii atunci când lovesc munți și ape, stele și orizonturi și din care se risipește ca un curcubeu nesfârșit peste noi.
Tot astfel este și cu graiul, deoarece vorbirea nu este un simplu sunet, un țipăt de pasăre sau un răget de animal care transmit fioruri de teamă, de foame, de grijă, de moarte. Graiul construiește și exprimă în cuvinte o lume pe care omul o trăiește, care vibrează din inima lui, din suflet, pe care o împărtășește cu oamenii cărora le transmite gândurile sale sublime despre profunzimile nesfârșite ale sferelor cerești, create și puse în el de Dumnezeu spre îndumnezeirea sa.
Readucerea omului în vedere și în rostire înseamnă repunerea acestuia în starea de comuniune, de comunicare și de dialog, pentru că a vedea și a vorbi constituie acele atribute omenești cu ajutorul cărora omul se poate raporta lui Dumnezeu prin intermediul semenilor între care și în interiorul cărora devine și se regăsește pe sine. Între vederea luminii și rostirea cuvântului omul își construiește orizontul ecleziologic al exprimării sale ontologice.
De aceea vindecarea pe care Iisus o oferă celor orbi și muți nu se rezumă la orbire și muțenie, ci la deșteptarea celor care dorm, a acelora care țin ochii închiși pentru că au stat prea mult timp în întuneric privind umbre care nasc focuri hrănite cu vreascuri adunate de alții. Pentru cei care tac, vindecarea muțeniei este o încurajare la a rosti adevărul despre ceea ce este în afara lumii, acea lume în care țipătul și strigătul reprezintă onomatopeicele semne prin care lumina comunică cu sine și cu creația.
De fapt, această vindecare hristologică este un îndemn la a vedea dincolo de umbrele pe care ni le propun alții să le privim și a rosti clar și tare atunci când ni se spune că tăcerea e de aur. Așadar, vindecați-vă ochii și dezlegați-vă graiul! Hristos vindecă pe cei care, în temeiul credinței lor, îndrăznesc să privească mai mult decât în umbre și să asculte mai cu atenție în cuvinte decât în tăceri.