Referindu-ne la volumul de „Cugetări” al prodigiosului și multilateralului geniu N. Iorga, reeditat la București de Editura tineretului în anul 1967, după 67 de ani, se poate oricând spune cu certitudine că de n-ar fi scris decât numai această carte, autorul ei tot ar fi rămas în analele culturii românești ca un mare gânditor. Omul și savantul, istoricul, bărbatul de stat și scriitorul Nicolae Iorga, autorul celor 1250 de cărți și 25.000 de articole tipărite, își nota „Cugetările” nu ca pe un scop în sine, ci ca pe observații diurne, suplimentare, izvorâte spontan în timp ce-și concepea gigantica-i operă, definitorie pentru geniul lui insolit. Cunoașterea plenară a vieții, a virtuțiilor și contradicțiilor umane, complexitățile structurale ale individului, prmanența adevărului sau a valorilor, noblețea patriotismului, dăruirea totală și determinarea manifestă a inactivității sunt numai câteva din atributele de bază ale „Cugetărilor” care, prin concizia și realismul lor pregnant, fac din N. Iorga unul din cei mai desăvărșiți moraliști.
Ideea care străbate ca un laitmotiv șirul acestui prețios florilegiu de aforisme este necesitatea vitală a acțiunii, a activării cu orice preț, precum și a dăruirii de sine. Sentințele: „De fapt, poate nu e altă fericire decât aceea care stă în opera ce ai făcut-o pentru alții decât pentru tine” și „Mi-ar fi lene să fiu leneș” - ar putea sta ca mott-ouri definitorii pe frontispiciul volumului. Omul care lucra fără astâmpăr de la 18-20 de ore pe zi se simțea în mod firesc îndreptățit să întrebe: „De ce odihna înainte de moarte, când te așteaptă cea de după moarte?”
Cu alte cuvinte, numai munca elevează sau purifică spiritul: „Câtă vreme va fi mișcare în tine, vei trece prin lume ca izvorul viu prin humă: neîntinat.”
N. Iorga, marele istoric al neamului său, nu putea să nu-și lase amprenta de cercetător al istoriei și în filele acestui volum de „Cugetări”, în care face referiri directe și ironice la perenitatea entității noastre naționale: „Cei ce-au jucat pe mormântul nației noastre au căzut în el și s-au mirat că nu ne găsesc întrânsul.”
Stilul „Cugetărilor”, tonul lor familiar, memorabil, cu suficiente antiteze și comparații, mereu un stil sfătos și deseori ironic, trădează, prin inflexiunile lui lirice, atât pe marele orator, cât și pe cunoscătorul doct al bogatului filon paremiologic, care substituie parcă pe creatorul anonim din popor, când spune: „Înțelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se câștigă cu bobul” - sau„ „Când ți se aruncă noroi, tu luminează-l și el se va face praf pe care-l va sufla vântul...”
Cine caută în cugetările lui Iorga maxime cerebrale, de esență pur intelectuală, va rămâne dezamăgit. Ele se adresează în primul rând omului simplu din popor. Cu toate acestea, nu lipsesc numeroase referiri la viața intelectuală, la artă, la poezie, la sentimente omenești etc. Maxima de mai jos, de pidă: „Este o logică a inimii, foarte grea, care n-a fost scrisă”” - pare o completare a celebrei maxime a lui Blaise Pascal: „Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”. În rest, cugetările sunt de o mare simplitate și profunzime, din care cititorul are totdeauna ceva esențial de învățat. Iată câteva: „Sunt oameni care-și zic: dă-mi voie să mă ridic pe creștetul tău ca să-ți arat că sunt mai mare decât tine.”; „În dragoste, a iubi înseamnă de multe ori a nu înțelege”; „Linia dreaptă e drumul cel mai scurt între două puncte și cel mai lung între două suflete” etc., etc.
Sutele de cugetări adunate selectiv în acest volum nu fac decât să întregească impresia noastră asupra figurii acestui mare titan al culturii românești. Cu atât mai tragic va răsuna în memoria noastră profetica resimțire a lui Nicolae Iorga ucis de legionari în ziua de 27 noiembrie 1940: „Recunoașterea posterității - un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat.”
„Giulgiul de aur” a început , de la o vreme, să fie tot mai strălucitor și mai venerat. Patina vremii nu-i diminuează , dimpotrivă, îi intensifică strălucirea !

Cristian Petru Bălan