Cine ar fi crezut?.. O dimineaţă poate începe ca oricare alta, dar evenimentele care schimbă viaţa se întâmplă la ceasul înserării.

Vorbesc ca un orb care spune că oriunde ar privi cu ochii săi stinși, tot întuneric este...
Duc o bătălie continuă cu mine însămi. Uneori îmi sondez limitele îndrăznelii și ale perseverenței, câștigând și pierzând cu conștiința celei care ştie că viața poate fi orice, în afară de împietrirea firii în aceeași stare. Dar oricât de întreprinzător s-ar dovedi un plan din viața mea, indiferent cât de intuitiv și fermecător ar fi, mă trezesc sfâșiată de conştiinţă care, sub asa-zisa aparență umană, îmbracă forma unei hotărâri raționale, alimentată cu toate resursele mele interioare. Între mine și acest vârtej straniu intervine o rupere a timpului care mă trece dincolo de orice rezistență.

Lumea asta e gata să explodeze din orice nebunie ca o fiară apocaliptică în neantul meu.
Să vrei să mori într-o zonă periferică în tine este ca și cum ai lua lumina destinului și ai arunca-o în haos: ai pierde totul și n-ai câștiga nimic. Ai alege între două morți de o mie de ori: să vrei să mori din cauza unei iubiri ori să mori pentru că n-ai iubit destul ca să devii o ființă în care ți s-au epuizat toate stările pământești; poți reveni la iubirea pură numai prin suferință pură.

Dacă aș rămâne în spatele acestor senzații nebune sau dacă nu aș ierta ucigașul de aripi, n-aș avea nicio valoare: iert omul care întunecă lumina celuilalt om pentru că el însuși este un nefericit, trăind în halucinații nocturne.

Singuratatea este o condiție care nu mai poate fi eliminată din viață; în ea se reflectă tristețe și durere, tăcere și rugăciune, așteptare și speranță. Singuratatea interioară și durerea sunt cele două aspecte care se manifestă în oameni ca o experiență radicală...

Istoria nu-şi va aduce aminte de fiecare om care trece pe pământ, ci de un fenomen extraordinar care rămâne după el

25 / decembrie / 2005