Amintirile mele de acum peste 50 de ani – ştiu că asta o să-mi aducă titlul de “moş”, dar n-am ce să fac, trebuie să-l accept ca să pot să merg mai departe cu cronica de faţă – îmi dezvăluie un copilaş care se uita cu jind în pupitrul unui coleg de clasă, unde era ascuns un exemplar al revistei “Pif”. Sincer, nu ţin minte cine era colegul, dar curiozitatea o resimt şi acum. Ce a urmat? Simplu: am mers acasă şi i-am spus lui tăticu să-mi cumpere şi mie revista aia colorată. Tăticu, aşa cum ar face orice părinte, a găsit, după o vreme, soluţia şi s-a prezentat la micul lui tiran cu un Pif. O fi fost cam prin 1968…
Nu spun nici un fel de noutate: când unui copil îi place ceva, vrea imediat o repetiţie, iar tatăl meu a pornit iar în misiune de cercetare, aducând acasă încă un Pif, apoi încă unul… preţ de câteva săptămâni. Parcă-l văd cum scotea din nelipsita lui servietă din piele de porc un ziar “L’Humanité”, în care era învelită cu grijă o revistă când mai verde, când mai galbenă sau albastră … până când, într-o zi, revista ascunsă între foile ziarului comunist (explicaţia era simplă: “Pif” nu venea la chişcuri într-o cantitate destul de mare, iar tanti de la chioşc – doamna Ţintescu, aşa cum am aflat mai apoi – învelea revista în ziarul acela pe care nu-l voia nimeni, deci nu atrăgea atenţia) era într-un format nou. În loc de o revistuţă subţire, tipărită pe hârtie poroasă, costând 4,25 lei, am descoperit una mult mai ordonată şi mai groasă, cu coperta roşie, pe care scria mare: PIF. Iar într-o stea galbenă, neregulată, apărea adaosul: “Et son gadget surprise”. Şi preţul era altul: 8 lei cincizeci. Rămânea constant L’Humanité-ul de un leu, ca ambalaj-camuflaj.
Trebuie să menţionez că, în acel timp, “Pif” era doar o înşiruire de imagini, un fel de caricaturi, unele colorate, altele doar desene negre, însoţite de un fel de cerculeţe albe în care scria ceva într-o limbă necunoscută. Eu eram elev mic, de clasa a cincea, limba (franceză) din interiorul balonaşelor îmi era o necunoscută, mai mult, mi se părea inaccesibilă în această viaţă. Deşi o învăţam la şcoală cu doamna profesoară Rodica Munteanu. “Bonjour mes éleves!”, “Bon-jour ca-ma-rade pro-fes-seur!”, “, le cahier”, “le crayon”, “la cret” … sigur, “la craye”, dar eu uitasem forma corectă şi m-am ales cu un “non, assieds-toi!”.
Dar, cum ar spune azi un psiholog, acel “Pif et son gadget surprise” a provocat un declic! Revista aducea obişnuitele desene (între timp am aflat: benzi desenate!) cu balonaşe cu inscripţii (bule), dar, în plus, în interiorul revistei, am găsit o folie din argint, cu o forma predecupată. O ciudăţenie care mi-a stârnit curiozitatea şi, cu revista în mână, am colindat pe la diverse cunoştinţe ale părinţilor mei, în speranţa de a descifra misterul existenţei acelei folii. Mai din desene, mai din textul însoţitor, au priceput că era vorba de nişte ochelari, pe care i-am montat greşit şi i-am abandonat, cu năduf.
Dar în săptămâna următoare, Pif a revenit cu son gadget surprise – Le zip magique – şi o nouă întrebare a început să-i obsedeze pe cunoscuţii mai sus pomeniţi. Apoi, încă unul şi încă … multe, săptămână de săptămână, Pif îmi punea noi probleme, dar din ce în ce mai uşor de rezolvat. În acelaşi timp, doamna profesoară Rodica Munteanu începea să înghesuie note de 10 în rubrica ei de catalog, în dreptul numelui meu. Ăsta fusese declicul: Pif îmi adusese motivaţia necesară pentru a învăţa limba franceză!
În anii următori, doamna Ţintescu, de la chioşcul de pe Republicii, colega ei, doamna Pietraru, apoi poştasul nostru au contribuit la îmbogăţirea cunoştinţelor mele. Noua profă de la şcoala 5, doamna profesoară Macavei, mi-a chemat, pe rând, părinţii la şcoală pentru a le pune întrebarea: cu cine fac meditaţii în particular? Ei i-au spus, cinstit: cu Pif! Profa a crezut că e o glumă. Deloc!
Am trecut la Liceul “Meşotă”. Acolo, încă de la testul de evaluare iniţială, am devenit “pet”-ul profei de franceză, doamna Doina Taraş. Ea nu s-a mirat de nivelul francezei mele, dar a contribuit foarte mult la ridicarea acestuia.
Aşa se face că, de la o pereche de ochelari de jucărie am ajuns să fac din limba franceză (şi engleză, dar asta are altă poveste) o meserie, o carieră de 40 de ani, de care nu sunt nemulţumit.
Iar după retragere, aproape pe negândite, prin două evenimente m-am întors la punctul de plecare: Pif.
Mai întâi, Salonul Colecţionarilor din octombrie 2021, mi-a oferit prilejul de a scoate “de la naftalină” (citeşte “din colecţia mea de peste 500 de numere de revistă”) câteva exemplare preţioase ale “Pif”. Am primit permisiunea să îmi prezint exponatul şi, dacă nu m-ar fi oprit directorul muzeului gazdă, la inaugurare aş fi putut povesti câteva ore despre “Pifurile” mele. Am comis actul de curaj de a posta pe facebook câteva fotografii de la eveniment, ceea ce mi-a adus din partea unor “prieteni” calificativul “fiu de securist”, că numai securiştii ar fi avut acces la presa occidentală. Îi mai liniştesc odată: la “Pif”, revista pentru copii publicată de o editură franceză dar tipărită inclusiv în România, avea acces oricine avea cei 8,50 lei (în cazul meu 9,50, când cumpăram revista de la chioşc, în ambalaj de “L’Humanité”) sau exact 442 lei, cât costa abonamentul anual.
Al doilea eveniment, pentru care îi mulţumesc prietenului meu Andrei Lucescu, este apariţia în faţa ochelarilor mei a cărţii din fotografia de sus: “Pif, la grande histoire des gadgets”. Andrei a observat-o în oferta unei librării online şi mi-a semnalat-o, ştiind bine ce bucurie îmi face. A durat mult până acea librărie mi-a expediat comanda, dar a meritat.
Am făcut introducerea asta atât de lungă pentru a evidenţia locul pe care l-a ocupat o biată revistă pentru copii în dezvoltarea mea – educaţie, instruire, carieră, indirect şi familie – şi pentru a explica titlul eseului.
Am titrat: “Ce carte tristă!” De aceea trebuie demonstrat mecanismul gândirii mele, ceea ce încerc să fac în continuare, în câteva rânduri – încă nu ştiu câte, dar sigur multe.
Volumaşul asemănător cu un “PIF” din anii 1970 se propune a fi o istorie a acelei invenţii a revistei mele preferate: le gadget. Dar, pentru că demersul înşiruirii şi descrierii gadgeturilor nu putea fi separat de de istoria publicaţiei în sine, Rodolphe Massé a scris, până la urmă, o scurtă istorie a revistei pentru copii.
A fost nevoit să o ia de la Adam şi Eva publicisticii franceze post WW2, pentru că nu putea construi eşafodajul “Pif Gadget” fără a spune, pe înţelesul unui cititor prea tânăr că să fi apucat anii 1950, cum nişte foşti membri ai rezistenţei franceze au schimbat armamentul capturat de la ocupanţii nemţi cu peniţa şi pensula pentru tuş. Primul a fost Roger Lecureux, apoi au mai venit Jean Olivier, Cabrero Arnal, R. Mas, Cézard … cei care îşi foloseau talentul de graficieni şi scriitori pentru a ridica moralul populaţiei ocupate. Mai întâi, “Le Jeune Patriote”, apoi “Vaillant”, denumiri uşor de înţeles pentru cei care ştiu cum era pe vremea ocupaţiei. Unul dintre personajele de succes ale revistei de benzi desenate a fost un căţel personificat, capabil să gândească şi să vorbească la fel ca oamenii; numele lui era Pif (în limba lor, pif desemnează un nas mare, iar cătelul lui Arnal avea aşa ceva). Succesul personajului a fost brusc şi neaşteptat, astfel încât editorii au schimbat numele publicaţiei în “Vaillant le Journal de Pif”, apoi în (pur şi simplu) “Pif”, iar mai târziu, în 1969, “Pif et son gadget surprise”.
Ce era “le gadget” în concepţia redacţiei “Pif”: un obiect mic şi simplu, unic (de concepţie proprie), adică imposibil de găsit în altă parte, destul de uşor de asamblat şi de mânuit pentru a fi la îndemâna unui copil de la 7 ani în sus (ăla despre care se presupune că ştie să citească franţuzeşte), atrăgător, cât de cât util, cât mai amuzant, pasibil de a fi băgat în seamă şi de părinţii copilului care îl utilizează, educativ, poate chiar şi folosit de adulţi, pentru o clipă de distracţie; în acelaşi timp, adultul, adică părintele, să fie dispus să dea ăia 2 ff (francs français) sau, în cazul părinţilor români, 8,50 lei. Multe cerinţe în carnetul de sarcini, iar Rodolphe Massé are curajul să spună că, foarte probabil, editorii şi creatorii “Pif”ului nici măcar nu-şi dădeau seama la ce se înhamă. Până la urmă, vorbim de necesitatea de a crea un gadget nou în fiecare săptămână.
Specialiştii s-au pus pe treabă şi au reuşit. Timp de aproape 20 de ani, les lecteurs au deschis cu emotie punga de nailon in care cei de la “Pif” ambalau revista şi micul gadget. Au stabilit, încă din primele luni de gadgetareală, o strategie: să îi facă pe micii lecteurs să înveţe fără să ştie, exact aşa cum Monsieur Jourdain făcea proză fără să ştie. Iar copiii, francezi, francofili sau, pur şi simplu, francofoni, dobândeau o mulţime de cunoştinţe de fizică, de chimie, de botanică, de zoologie, de geografie, de istorie şi, în cazul meu de limba franceză. Adăugăm şi ceea ce azi pedagogia numeşte skills; obiectele erau ascunse între paginile revistei sub formă de bucătele de carton sau de plastic, unele gata de funcţionare (dar acestea erau puţine şi nu destul de atractive, pentru că de obicei copiii se conduc după principiul “de ce simplu, când se poate complicat?”. Realizatorii erau buni psihologi, buni pedagogi, se adresau prin obiect şi funcţionalitatea lui direct copiiilor şi, indirect, adulţilor, părinţilor, ăia care trebuia să finanţeze curiozitatea copiilor, les lecteurs.
Printr-o paralelă între atractivitatea gadgeturilor şi tirajul revistei, Rodolphe Massé arată că marketingul creatorilor a dat roade: gadgetul vindea revista. De la un tiraj de câteva zeci de mii de exemplare în anii ’60 ai revistei “Pif” s-a trecut brusc, prin apariţia gadgetului în 1969 la 500.000, pentru a ajunge, datorită celui mai popular gadget din istoria publicaţiei, “les Pifitos”, la peste un milion de exeplare ale unui număr vândute. Şi cum să nu fie aşa, dacă “les Pifitos” erau nişte mici vieţăţi necunoscute în Europa, nişte boabe de mazăre care săreau de colo-colo pe suprafaţa pe care erau puse. Sigur, în Mexic “les Pifitos” erau nişte banale biete larve de fluturi, care îşi petreceau metamorfoza în interiorul acelor seminţe de plante, dar de unde să ştie copilul european de ele?! Cum de unde? Păi … de la Pif, care a dat o mare lovitură de piaţă, dar şi de imagine. Câştigându-si, în aceste fel, renumele de “Journal de la vie”. A, să adăugăm, odată cu Rodolphe Massé, că revista conţinea, în fiecare săptămână, un “journal du gadget”, adică un fascicul de câteva pagini de prezentări, explicaţii şi discuţii despre gadget în sine, dar şi despre principiul tehnic sau ştiinţific pe care se baza acesta. Iar discuţiile erau mereu conduse de personajul Pif, căţelul umanizat, a cărui cultură generală însuma cultura celor care creau gadgeturile şi a unor persoane cunoscute care “garantau” pentru ele: oameni de ştiinţă, ca, vestitul pe vremea aia, Albert Ducrocq, actori sau cântăreţi faimoşi, ca Julien Clerc sau Alain Delon, sau chiar personaje de film (probabil cu acordul realizatorilor filmelor) ca cele din prima serie “Mission Impossible”, sau “Brett şi Danny” (“Amicalement votre” pe limba lor), “Răzbunătorii” John Steed şi Emma Peel (“Chapeau melon et bottes de cuir”) etc. De fapt, cred că se promovau unii pe alţii …
Şi, încă ceva, gadgeturile erau obiecte, aşa cum am spus şi mai sus, imposibil de găsit în altă parte. Adică imposibil înainte de apariţia gadgetului, că după aia multe erau copiate de fabricile de jucării. Culmea, chiar industria de jucării din România – destul de ambiţioasă în anii aceia – a copiat şi pus pe piaţă câteva astfel de obiecte, îmi aduc aminte că am cumpărat un mic joc “flipper”, sau un pistol cu dop şi unul cu apă copiate după creaţiile lui “Pif”.
Autorul lucrării discutate aici nu îşi limitează cercetarea la gadgeturi. Curiozitatea lui o satisface pe a cititorului de a cunoaşte ce altceva mai conţinea revista “Pif”. Iar Rodolphe Massé face o listă (neterminată) a “seriilor” publicate de “Pif”. Serii umoristice şi serii realiste. Personaje, asemenea lui Pif, animale umanizate: Hercule, Placid, Muzo, Léo (bête à part), Gai Luron, Arthur (le fantôme justicier), le Concombre masqué; altele semifantastice, ca Surpluf, Les Rigolus et les Tristus, M le Magicien etc. Seriile culte, realiste, veneau cu aventuri în care binele câştiga întotdeauna, cum era Teddy Ted, Docteur Justice, Loup Noir, Bob Mallard et Puchon (asta era preferata mea, cei doi fiind piloţi neînfricaţi, calificaţi pe orice tip de avion sau elicopter); personaje istorice, ca Le Grêlé 7-13, preistorice – Rahan, sau SF – Les Pionniers de ‘Espérance. Cu scenarii adaptate culturii şi capacităţii de înţelegere a unui copil de 10 ani (sau mai mare), cu nişte desene extrem de realiste – recunosc faptul că am revăzut recent serii cu Bob Mallard şi Docteur Justice, unde erau desenate multe aeronave şi am putut aprecia corectitudinea desenelor. Se pare că personajul preferat de majoritatea cititorilor era Rahan, iar Lecureux şi Chéret, creatorii lui, au ştiut să profite de acea preferinţă, transformându-l pe Rahan (le fils des âges farouches) într-un profesor de de toate: biologie (plante, animale, insecte, desenate perfect, descrise şi explicate la nivelul creierului prehistoric … dar, dar de fapt al copilului de 10 ani), geologie (vulcani, roci, forme de relief), geografie, etică (“Rahan ne tue jamais ceux qui marchent debout”), fizică şi chimie (fenomene explicate la nivelul pomenit mai sus) etc. Personal, mă mir de inspiraţia scenaristului Roger Lecureux (ca şi de a celorlalţi realizatori), dar şi de capacitatea şi puterea de muncă a desenatorilor – unii dintre ei contribuiau la mai multe serii, iar André Cheret trebuia să scoată câte o serie de 20 de pagini Rahan cam în fiecare lună, pentru că … marketing.
Şi … Vrând-nevrând ajungem şi la partea a doua a titlului meu. Marketing înseamnă vânzare, adică bani, adică resursă. Odată cu trecerea anilor, “Pif” era cumpărat mai ales de … foştii copii, care încercau să-şi educe fiii şi fiicele în spirit pifofil. Societatea a evoluat, publicaţia a trebuit să caute soluţii pentru a rămâne vandabilă, deşi cererea socială s-a schimbat radical.
Pentru copiii secolului 21, entuziasmul părinţilor sau bunicilor lui la primirea unui “gadget” “Pif” ar părea o prostie. Sigur, acum tânăra generaţie se distreză cu altfel de obiecte denumite “gadgetsuri” (intenţionat am folosit şi eu barbarismul care circulă în limba română, să nu mă acuze cineva că am făcut o greşeală), de la telefoane super (mega, ultra etc.) inteligente la filme porno, dar, sincer, unde e inocenţa copilăriei noastre de acum 50 de ani? Dar asta e viaţa, totul se schimbă. A scăzut cererea, a scăzut vânzarea, mai întâi în ritm mic, apoi decisiv, încât publicaţia mai întâi şi schimbat ritmul de apariţie, de la hebdomandaire la mensuel, apoi şi-a încetat apariţia. Vechi pifofili au încercat resuscitarea revistei, măcar la un ritm trimestrial. Patetic! Seriile desenate, publicate după principiul “à suivre” ca să menţină curiozitatea cititorilor, nu mai erau destul de atrăgătoare. Strategia creării şi realizării gadgeturilor, eficientă în anii de final ai secolului 20, după 2000 nu a mai funcţionat. Nici tentativa de a reînvia (a nuştiucâta oară) les Pifitos nu a avut efectul scontat, mai ales că preţul revistei, influenţat de costurile de editare, nu mai era accesibil oricui. Iar “Pif” s-a scufundat, după o apariţie de peste o jumătate de secol, în mlaştina uitării. Trist! Tristissim! Poate ar jubila les Tristus şi s-ar transforma în Rigolus, după principiul inventat acum 50 de ani de Cézard, dar “Pif”, în ciuda entuziasmului celor care au încercat să-l readucă în chioşcuri, a pierdut lupta cu progresul.
Discuţia ar putea fi continuată în diverse direcţii. Eu mă opresc, nu am nicio putere să-i pompez oxigen unei publicaţii aflate în moarte clinică. Se aude (a auzit şi Rodolphe Massé) că iar se încearcă o revenire (a câta?) pe piaţă, sincer, cu toată pasiunea mea pentru acea revistă care m-a însoţit, cu folos, zeci de ani, nu o cred posibilă.
Dar “Pif Gadget” a existat, a fost un fenomen European. Să vină vreun puritan să-mi spună că era revistă de stânga, editată cu ajutorul “L’Humanité” că ştiu eu ce să-i răspund: nu a militat pentru răspândirea comunismului, nu a făcut învăţământ politico-ideologic, a fost doar o revistă pentru copii şi adolescenţi, cu rolul ei social şi educativ la vremea aia, pe care toţi îl apreciază drept pozitiv. Dar, trist, lumea s-a schimbat, nevoia şi cererea de educaţie sunt diferite, “Pif” a devenit istorie.
Dar nu a murit!