După dicționar metempsihoza – etimologic, “deplasarea sufletului” - este o concepție mistică potrivit căreia sufletul, după moartea trupului material, trece în cel al mai multor viețuitoare.
Conform acestei concepții, EONII (particule divine) din creier s-ar volatiliza urmând ca ei să fie reîmplantați de Creator în creierul altei ființe care se va naște. Eonii sufletului sunt lăsați să-și găsească întruparea fie imediat, fie mai târziu.
În timpul vieții, al stării de veghe, sufletul (psihic, conștiință) este captiv trupului ca și eonii creierului, ai spiritului (minte, intelect). Ei se eliberează din această ''carceră'': -în timpul somnului,
-în stare de transă (sub hipnoză ori sub alte practici),
-sub anestezie, în moarte clinică ori în comă,
-după moartea corpului material.

* Eliberarea în timpul somnului poate fi certificată prin VISE, când sufletul – în totalitate sau parțial – și o parte din eonii din creier (căci și în vis gândim, vorbim, ne deplasăm) se întrupează în corpuri virtuale, identice cu ale noastre ori nu. Și, de regulă, în corpuri din diferite etape ale vieții noastre, îndeosebi în cele din ani cu mult îndepărtați, rar (dacă ești bătrân) în trupul de la vârsta din timpul somnului.
Aceste trupuri virtuale cu eonii din noi sunt singurele care în vis pot străbate, în timpi nemăsurabili (ca într-o teleportare văzută în filme SF) lumi niciodată vizitate în realitatea corpului în care dormim, lumi simultane, epoci trecute ori viitoare în care timpul se comprimă. Cu astfel de trupuri poți înfăptui lucruri pe care, în mod conștient, nu le-ai fi putut face nicicând. Îmi vine în minte obsedantul vis că mă aflu în mijlocul unor noiane de apă, oceane, lacuri în care înot fără dificultate, fără teamă, cu mare bucurie chiar, nesimțind nimic din frica pe care în mod real o am față de apele mari, adânci.
Alt vis, și el repetabil, este că alunec, precum patinatorii, pe suprafețe înghețate sau pe povârnișul unei costișe trăind o bucurie de nespus, lucru pe cae, în afara visului, nu m-aș încumeta să-l încerc.
Trebuie să subliniez că astfel de ''experimente'' - repudiate în stare de trezie - îmi procură în somn maxime senzații de plăcere.
În momentul când restul eonilor rămași în trupul adormit decide ca acesta să se trezească, eonii rătăcitori în vis se reîntorc în ''carcera'' din care au evadat temporar. O întâmplare care mi-a susținut această ipoteză s-a petrecut în urmă cu mulți ani când, trezită brusc din somn de un zgomot puternic, m-am ridicat din pat. Dar n-am reușit să fac niciun pas, picioarele mi s-au înmuiat și m-am pomenit la podea. M-am sprijinit de pat și m-am întins pe el convinsă că ceva grav s-a întâmplat cu trupul meu. Am așteptat îngrijorată câteva minute bune până să încerc să mă ridic din nou. Nimic din ceea ce mă îngrijorase. Mi-am dat seama, constat acum, că, în clipa zgomotului, eonii rătăcitori în somn au întârziat întru câtva să-și reia locul în trup ca să-mi refacă energia de a mă deplasa pe picioare.
Când acești eoni nu mai revin, prin voința Creatorului, în trupul abandonat, se întâmplă ceea ce numim moarte în somn, cel mai râvnit mod de a părăsi , la un moment dat, existența pământească.
Dar eonii din noi pot rătăci în timpul somnului nu doar în trup virtual, ci chiar împreună cu trupul nostru material prin spații fie din interiorul casei, fie din afara ei. Mai mult decât atât, acest trup material adormit poate face cu mare îndemânare lucrurile obișnuite din vița lui zilnică, și toate acestea cu ochii închiși pe dinafară sau pe dinăuntru. E cazul noctambulilor care-și părăsesc patul putând să înfăptuiască lucruri greu de imaginat uneori, fără să se rănească: să escaladeze acoperișuri, să se urce în pomi, să facă echilibristică etc., ghidați , cum altfel? , de ochii eonilor din el. (Din curiozitate literară, citește povestirea lui Delavrancea '' Trubadurul''). Pericolul pentru ei este să se trezească brusc în timpul acesor cutreierări prin situații ori spații cu risc.
* În stare de transă indusă prin hipnoză se întâmplă același lucru cu eonii din noi. Fără să părăsească trupul real, ei pot scoate la suprafață, prin intermediul glasului celui hipnotizat, tot ce zace mai tainic în conștientul și subconștientul lui. Comunicarea prin transă cu ajutorul unui medium este posibilă și cu sufletele celor morți și în acest sens exemplul cel mai credibil este comunicarea lui B. P. Hașdeu cu fiica sa, Iulia, decedată la adolescență. Această practică și senzaționalele rezultate ale unui asemenea experiment au fost detaliate de savant în cartea sa '' Sic cogito''. De altfel este un experiment la care, se știe, recurg din când în când și detectivii criminaliști pentru stabilirea unui adevăr greu de pătruns altfel.
* Cât privește eliberearea eonilor sub anestezie, se cunosc destule mărturii ulterioare ale unor pacienți aflați pe masa de operație, sau în moarte clinică ori în stare comatoasă, care și-au văzut de undeva de sus, trupul detașat de eul lor supus demersului medical, fiind conștienți de ceea ce s-a vorbit și s-a întîmplat cu forma lor carnală. Cei mai mulți dintre ei nebucuroși că s-au reîntors la viața de dinainte.
De aici se poate concluziona că psihicul (sufletul) și spiritul (mintea, rațiunea) se simt mai bine în ''libertate'' decât încarcerate. Însă menirea lor este această ''întemnițare'' (cu perioade mai mici sau mai mari de descătușare) pentru ca doar la un moment ''dat'' să-și găsească pacea, mântuirea.
Un suflet și un spirit activate prea mult pe un mare număr de eoni – apanajul unor minți geniale – se simt atât de incomodați în strânsoarea efemerului trup, încât simpla evadare temporară, nu le mai este suficientă. Au nevoie să lărgească ''pereții temniței'' și-și strigă neputincioase durerea. Acest strigăt disperat l-a redat magistral Lucian Blaga în poemul '' Dați-mi un trup, voi, munților!'' din care vreau să reproduc versurile esențiale:

'' Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și..
mi-e prea strâmt pentru strașnicul meu suflet
ce-l port,...
voi, munților,
mărilor,
dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,...
Prin cosmos...
...aș apare năvalnic și liber
cum sunt...''

Revenind la metempsihoză, eonii spiritului și cei ai sufletului părăsesc trupul devenit leș și se reîntrupează în ființe omenești numite AVATARURI. Este una dintre teorii care-i dă omului speranța că nu se va ''stinge'' definitiv odată cu moartea sa, că, probabil într-o altă existență, își va găsi o mai bună împlinire a eului său și astfel, ''înarmat'' cu acestă nădejde va birui mai ușor dificultățile îndurate în viața hărăzită lui de Dumnezeu.
Fără această speranță viețile multora dintre noi ar fi prea chinuite de tristeți, de scepticism. Nu în van spune legenda străveche că Zeus, divinitatea supremă a grecilor, a lăsat pe fundul cutiei Pandorei – după ce aceasta a împrăștiat din ea toate relele pe Pamânt – speranța.
Unii se '' hrănesc'' și-și trăiesc viața cu această lumină a speranței, întreținută și de credința profundă în divinitate, pătrunși fiind de ea până la obsesie după ce au cunoscut traume fizice și/sau psihice de mare impact. E cea mai buna alinare penru astfel de conștiințe și nu numai.
Teoria reîncarnării în diverse avataruri a fost temă aboradată de Eminescu în '' Avatarii faraonului Tla'' sau de Rebreanu în romanul ''Adam si Eva'' – ca să amintesc doar de marii cărturari români. Transmigrarea aceasta a sufletelor dintr-un avatar în altul ori transmiterea către urmași, pe linie ereditară, a o parte din GENELE tale nu se produc în ființe cu caractere morale si fizice identice, cu aceleași preocupări, idei ale ''donatorului'' , nici măcar la gemenii confundabili între ei. Iar asta se întâmplă în numele unei diversități dictate de EL, pentru că monotonia știrbește frumusețea vieții, a Universului.
GENA, dincolo de definiția ei științifică, este tot un eon transmis prin procreare către descendenți imediați sau îndepărtați și are rolul de a le conferi urmașilor respectivi oarecari asemănări fizionomice și/sau caracteriale cu ascendenții lor. Orice făt este un avatar care asimilează, cu acord Ceresc, atât o parte din genele ascendeților săi părinți, cât și eoni eliberați dintr-un trup din arborele lui genealogic, trup oricât de îndepărtat intrat în neființă. Când fătul născut devenit adolescent, matur are abateri caracteriale neobișnuite de la ceea ce se aștepta din partea lui, se deduce că a asimilat și gene ale unor ascendenți mai mult sau mai puțin cunoscuți. Cazuri de genul acesta se regăsesc în mulți inși care șochează prin manifestări neașteptate, fie detestabile, fie vrednice de admirat. Mergând pe această idee a captării de către făt a unor gene din trupuri necunoscute, se știu cazuri de asemănări fizice izbitoare cu persoane, fie contemporane, fie de mult trăitoare, aflate în spații terestre îndepărtate. Pe de o parte aceste asemănări par să fie simple coincidențe, dar, pe de alta, pare să fi funcționat datele teoriei deduse mai sus. Dumnezeu nu creează clone, copii perfecte ale antecesorilor, vieți identice cu ale acestora pentru că repetatbilitatea a orice, cu atât mai jult cea obsesivă, înseamnă monotonie, lipsă a reperelor care poate naște confuzii, haos, pieire.
Diversitatea obligă la a-ți căuta un echilibru în această lume în care stăpânesc deopotrivă și răul și binele, echilibru greu de găsit într-o singură viață. De aceea, presupun, Dumnezeu i-a predestinat omului mai multe vieți, pentru ca într-un final să-și găsească împăcarea cu sine. Nu fără rost, de mii de ani, în fața unui mort se spune “odihnească-se în pace sufletul lui”.
Câte întrupări ale ființei există și dacă ele sunt succesive sau se întâmplă la intervale mari de timp, astea omul nu le poate ști. Sigur este că, sub transă ori în urma unor traume, unii oameni pot să creeze, să facă lucruri nemaiîncercate vreodată, pot vorbi limbi, unele de mult apuse, necunoscute lor până la momentul șocului. Toate astea dovedesc că oamenii aceștia, cândva, într-o altă viață, desigur, erau în temă cu deprinderile scoase acum la iveală.
Reașezarea diferită a eonilor de la avatar la avatar , de la părinți la copil face ca avatarul „mostenitor” să nu-și amintească nimic din existența anterioară a „donatorului”. Totuși, se întâmplă ca un număr infim de eoni să se reașeze identic pe avatar și atunci o stare afectivă, un anume miros, o imagine oarecare pot reînvia pentru câteva clipe senzații de deja-vu sau deja-vecu, reminiscențe de viață a donatorului rătăcite în moștenitor.
Cât privește nou-născutul, el nu-și amintește nimic nici din propria-i viață din primele luni sau ani, cu atât mai puțin din viața fetală, pentru că reașezarea în el a acestor particule dumnezeiesti (eonii) nu este definitivată. Este nevoie să treacă un timp. Ce dovadă mai convingătoare există în acest sens când cu toții știm că la naștere culoarea ochilor fătului nu este definitivă?.
Metempsihoza se traduce într-o nevoie de reîmprospătare a trupurilor prin naștere de mereu ființe fragede, niciodată la fel unele cu altele, nici în formă, nici în spirit. Fenomenul reîmprospătării se exercită nu doar pe omenire, pe ființe, ci și pe întreaga structură a planetei. Căci care este scopul cutremurelor de pământ, al potopurilor, al incendiilor vaste dacă nu această nevoie de revigorare de după ele?
* Odată cu moartea, sufletul și spiritul se eliberează din trup și-și caută, dirijate de divinitate, un altul care urmează să se nască. Până li se hotărăște noul „lăcaș”, eonii eliberați bântuie locurile familiare, cunoscute. Fără un trup, acest „suflu” nu-și poate găsi împăcarea. Aici se află, în credința mea, explicația existenței unei lumi paralele, invizibile, care se intersectează , mai mult sau mai puțin cu viii. Ea își face simțită prezența prin zgomote sau fapte stranii ce nu pot fi ignorate oricât de sceptici am fi. Se spune că sufletelor malefice ale unor mari păcătoși , Dumnezeu le întârzie reîncarnarea. Imaginea unor trupuri virtuale, invizibile cu ochiul liber, a fost surprinsă ades de pelicule fotografice.
In concluzie, metempsihoza cu speranța în reîncarnări mai fericite ponderează ades pornirile omului spre păcate, iar acea fantasmă sau nu a infernului înfrînează din ispite și din fapte nefirești și ferește omul de multe primejdii. Cu această speranță a reînvierii omul tânăr , bătrân întâmpină mai ușor momentele ultime ale vieții pe Pământ și nutrește bucuria (fie și vagă) că va reîntâlni astfel ființe dragi lui dispărute în moarte. Dacă această teorie și-ar asuma-o cu tărie conștiințele noastre, am vedea atunci moartea ca pe o călătorie spre alte existențe până la cea finală (unde nu există spațiu finit, timp, durere, ci doar pace eternă). Că este reală această călătorie, că este o pură imaginație , tebuie să recunoaștem că este cel mai frumos dar făcut de oameni ori de Dumenzeu omului, un dar ce poate îndulci disperarea de dinaintea morții, acceptând-o ca pe lucrul cel mai firesc.

2014.