În anul 1856 Barbu Știrbei, Domnitorului Țării Românești abolește robia și mama
celei care avea să se numească Bădița Stanca este eliberată de la Mănăstirea Pătroaia Vale,
locul unde în anul 1750 a fost înființată prima școală sătească din Muntenia și care ulterior a
fost desfiinţată prin Legea secularizării, lege iniţiată de către Domnitorul Alexandru Ioan
Cuza. În scurt timp și în condiții ce rămân în negura istoriei se naște Bădița Stanca care
ajunge soția primarului Manole Minculescu reprezentant al Partidului Țărănesc cu care a avut
9 copii din care 5 au supraviețuit. La data de 8 decembrie 1915 , la un an și jumătate de la
începutul Primului Război Mondial, se naște Ioan Minculescu, străbunicul meu.[1]
Ion (Ioan) Minculescu a făcut cursurile școlii primare în comuna Pătroaia, iar liceul în
orașul Găești, parcurgând zilnic, pe jos, câte 14 kilometri.[2] Determinarea acestuia era pe
deoparte izvorâtă dintr-o competiție cu frații lui, dar și din nevoia de a-și constitui o identitate
în jurul pasiunii pentru istorie. În anul 1934 a terminat liceul și din considerente materiale a
trebuit să aștepte timp de un an începerea cursurilor universitare. Studenția și-a petrecut-o
între studiu și meditațiile pe care le oferea pentru a-și asigura mijloacele de subzistență,
efectuând și satisfacerea serviciului militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești, între
anii 1936-1937. În anul 1939, Ion Minculescu obține licența în filozofie și litere - secția
istorie cu calificativul „Magna Cum Laude”. Pe perioada studiilor universitare, Ion
Minculescu leagă o relație de prietenie cu profesorul Nicolae Iorga și totodată cunoaște pe
viitoarea lui soție, Aneta (Ghiță) Minculescu, mama bunicului meu, Octavian Minculescu,
prin intermediul și la insistențele profesorului Nicolae Iorga. [2]
Între anii 1939-1941, străbunicul meu a urmat seminarul pedagogic și doctoratul,
lucrând ca arhivist la Institutul Central de Statistică din București și profesor suplinitor la
Liceul Comercial „Regele Mihai”, Școala Normală de Băieți, Liceul „Spiru Haret” și altele.
Începând cu anul 1939 a participat cu intermitențe până în anul 1945 la diferite campanii
militare, având diferite misiuni. [2]
În anul 1940, aflând de faptul că profesorul Nicolae Iorga fusese înlăturat din
rândurile profesorilor Universității din București și se afla în stare de arest la domiciliul
acestuia din Vălenii de Munte, străbunicul meu trimite acestuia o scrisoare în care își exprimă
nemulțumirea. Cu o lună înainte de uciderea profesorului Nicolae Iorga, respectiv la data de
27 noiembrie 1940, străbunicul meu primește răspuns:
„Scumpe tinere prietene, ești singurul căruia i s-a părut că plecarea mea silită de la
Universitate, fiind izgonit ca un servitor netrebnic, ar însemna o pierdere pentru învățămînt.
Ești singurul care mi-ai scris... Ce se face la Universitate după mine privește pe cei ce sînt de
acum acolo. Nu pot face o alegere între oameni care au lucrat fățiș sau contra mea și pe care îi
va osîndi moral o vreme mai dreaptă în a cărei venire cred. Primește, te rog, rămas bun de la
mine. Nicolae Iorga”[3]
În anul 1941, în timp ce era concentrat la Strejnicu, Ion (Ioan) Minculescu a plătit
construirea unei cruci în memoria profesorului Nicolae Iorga, pe care a plantat-o la locul
unde acesta a fost ucis, având inscripția : -Aici a fost ucis profesor Nicolae Iorga - Ridicată de
un elev recunoscător.[4]
În anul 1942, străbunicul meu, în calitate de redactor al gazetei „Glasul Nistrului” s-a
ocupat de moralul soldaților aflați pe frontul de la Tiraspol. Articolele sale punctează pe
resentimentul întregii tinere societăți românești, vizavi de contextul anului 1940, moment în
care Basarabia și Bucovina au fost cedate sovieticilor, la 22 de ani de la Marea Unire;
naționalismul și creștinismul fiind linia de propagandă ce se poate observa din cuprinsul
tuturor articolelor publicate în gazetă, indiferent de autorul acestora.[5]
În anul 1948, profesorul Ion Minculescu este supus unei percheziții domiciliare, în
urma căreia se găsesc la domiciliul acestuia diferite broșuri, ziare și cărți cu caracter
antisovietic, înscrisuri pe care acesta le păstrase ca amintire și ca izvor istoric din perioada
războiului. Din dosarul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dosar
privind pe profesorul Ion Minculescu, acesta a fost arestat timp de 4 luni de zile și judecat de
tribunalul militar, fiind în cele din urmă achitat datorită imposibilității de stabilire a unei linii
politice vădit antisovietice a străbunicului meu, dar și mulțumită numeroaselor depoziții în
favoarea acestuia, venite din rândul profesorilor, preoților și în general a cunoștințelor
acestuia. De menționat eforturile supra-omenești depuse de străbunica mea, soția acestuia,
care fiind membru al P.R.M.-ului a făcut tot ce se putea pentru a îi dovedi nevinovăția.
Experiențele prin care străbunicul meu a trecut în perioada în care a fost arestat nu se pot
dovedi cu înscrisuri și nici nu consider că ar fi de cuviință a se încerca, este bine cunoscută
situația deținuților politici, trauma psihică și fizică, tortura la care aceștia erau supuși dintr-o
ură viscerală profețită atât de Feodor Dostoievski în volumul „Demonii”, cât și de Friedrich
Nietzsche, care prevede faptul că inversarea valorilor crează premizele unei băi de sânge:
„Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort. Și l-am ucis. Cum ne vom mângâia pe noi
înșine, ucigașii tuturor ucigașilor? Ce a fost cel mai sfânt și mai puternic dintre tot ceea ce a
deținut lumea până acum a murit sub cuțitele noastre: cine va șterge acest sânge de pe noi?
Ce apă avem pentru a ne curăța? Ce sărbători ale ispășirii, ce jocuri sacre trebuie să
inventăm? Nu este măreția acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi
înșine zei pur și simplu pentru a părea demni de asta?”. Această profeție a devenit o realitate
pe care toți cei care aflați în spațiul sovietic în perioada postbelică, într-o formă sau alta, au
trăit-o și a cărei monstruozitate a fost devoalată întregii lumi de Alexandr Soljenițîn prin
cartea sa, Arhipelagul Gulag, carte scrisă în mintea sa, în timp ce se afla într-unul dintre
gulagurile sovietice.
În anul 1952, Ion Minculescu este din nou arestat și istoria se repetă. În tot acest timp,
străbunicul lucrează ca profesor la diferite licee din țară: Ploiești, Găiești și București, de
unde este constant concediat. Din dosarul de urmărire al securității rezultă că acesta a fost
constant urmărit și persecutat, până în anul 1961 când acesta a fost recrutat pentru a fi
informator al securității. De la acel moment viața socio-profesională a străbunicului meu s-a
normalizat, însă din punct de vedere al vieții de familie, din spusele bunicului meu, doctor
Octavian Minculescu, fiul lui Ion Minculescu, acesta ducea o existență desprinsă parcă din
cea a funcționarului Ivan Matveici, personaj principal al volumului „Crocodilul” de Feodor
Dostoievski.
În cele din urmă, între anii 1964-1965, odată cu exmatricularea bunicului meu
Octavian Minculescu, fiul lui Ion Minculescu și al Anetei Minculescu, de la Facultatea de
Medicină a Universității Iași, străbunicul meu divorțează de străbunica mea, Aneta
Minculescu, își vinde partea de casă și se mută la București, rupând complet legăturile cu
familia sa. Bunicul meu, 5 ani mai târziu, reușește să se reînscrie la Facultatea de Medicină a
Universității București, unde își continuă studiile, devenind doctor Octavian Minculescu.
În anul 1976, Ion Minculescu încetează raportul de colaborare al acestuia cu
securitatea, ca urmare a ieșirii la pensie și a imposibilității de a oferi informații despre cadrele
didactice din liceu, însă refuză în repetate rânduri reluarea legăturilor de familie, arătând o
viscerală aversiune față de tot ceea ce însemna aceasta. [6]
Bunicul meu nu a vorbit niciodată acuzator la adresa tatălui său. Doctorul Octavian
Minculescu nu a fost membru de partid, a suferit de persecuție atât în perioada comunistă, cât
și în perioada dictaturii antonesciene.[7] La moartea fratelui străbunicului meu, Constantin
Minculescu, au fost depănate amintiri la care a participat și tatăl meu și despre care îmi
povestește spunându-mi că cei prezenți se amuzau vorbind despre faptul că cei doi frați au
reușit să scape de închisorile comuniste, dând informații securității, unul despre celălalt.
Avocatul Constantin Minculescu a murit în ziua în care a fost ales candidat al Partidului
Național Țărănesc la alegerile parlamentare, alegeri care urmau să aibă loc în anul 1996.
Tot de la tatăl meu, cunosc faptul că verișoara Anetei Minculescu, profesoară de
istorie și colegă de studii universitare cu străbunicii mei, al cărei nume nu îl voi menționa, a
cunoscut pe logodnicul ei prin intermediul străbunicului meu. Mătușa nu s-a căsătorit
niciodată, deoarece logodnicul ei a fost arestat politic și a executat 18 ani de pușcărie, mătușa
mea și-a așteptat în tot acest timp logodnicul, sperând la o revedere. Cu 6 luni înainte de
moartea acestuia, logodnicul a fost eliberat și mătușa l-a adus în propria casă. Starea de
sănătate a fostului deținut politic era precară atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de
vedere psihic, acesta petrecând ore în șir, la pat, cu ochii ațintiți în tavan și singura persoană
pe care a recunoscut-o a fost tatăl meu pe care îl confunda cu bunicul meu și pe care l-a
învățat să facă baloane din hârtie. La câteva luni după decesul logodnicului, mătușii mele i-a
fost demolată casa.
Tatăl meu, Florin Dragoș Minculescu, fiul doctorului Octavian Minculescu, între anii
1995-1996, pe când era elev al Liceului „Spiru Haret” la clasa de istorie, a fost invitat să
urmeze cursurile Institutului Național de Informații pentru care acesta s-a pregătit intens până
cu câteva săptămâni înainte de susținerea examenului de admitere, când a fost sunat și i s-a
spus că nu are ce căuta la Institutul Național de Informații cu „trecutul familiei tale”.
Pasiunea pentru istorie, ca fir al identității s-a transmis prin intermediul bunicului
meu și către tatăl meu. Observând apetența pentru istoria asupra căreia Mircea Eliade s-a
aplecat, bunicul meu i-a făcut cunoștință tatălui meu cu nepotul lui Mircea Eliade, nepot care
locuia în casa din care Mircea Eliade a părăsit România, casă aflată la câțiva zeci de metri
față de cea în care și astăzi locuim și cu care purta des discuții despre viața și opera lui
Mircea Eliade. În cele din urmă și viața tatălui meu a avut la început un parcurs dificil, dar
care s-a încununat cu obținerea unei diplome care atestă specializarea acestuia în idei și
credințe religioase de la Universitatea Harvard.
Identitatea unei națiuni nu se poate separa de identitatea indivizilor care formează
acea națiune, indiferent de curburile pe care contextul istoric le impune și care sunt resimțite
mult mai intens de o națiune ca cea a noastră, a românilor aflați în spațiul CarpatoDanubiano-Pontic. Tatăl meu a avut o singură întâlnire cu bunicul său, Ion Minculescu,
ocazie cu care profesorul de istorie a ținut ca nepotul său să nu uite următoarea frază:
„Copile, nouă nici Marea Neagră nu ne e prieten.”. Drama și tragedia caracterizează în
general istoria României, dar și cea universală, acestea reprezentand sarea și piperul ca
ingrediente, alături de obiceiuri, tradiții și limbă.
Identitatea individului este și suma experiențelor strămoșilor săi, iar o identitate bine
conturată nu se poate construi fără cunoașterea istoriei identității familei și a națiunii.
O națiune ai cărei membri nu își cunosc istoria și care prin urmare nu au o identitate
bine conturată, este sortită disoluției. Educația este unica modalitate prin care copilul își poate
construi într-un mod sănătos identitatea și aceasta trebuie să înceapă de timpuriu pentru că:
„ He whose vision cannot cover
History's three thousand years,
Must in outer darkness hover,
Live within the day's frontiers. ”
- Goethe

*Eseul a obținut Mențiunea I la concursul „Istoria din Casă în Casă”.