Adrian Erbiceanu s-a născut la 6 ianuarie 1941 în Bucureşti. Orfan de tată, de la o vârstă foarte fragedă, îşi petrece prima parte a copilăriei la bunicii din partea mamei, în localitatea Roman, iar la vârsta de 6 ani se întoarce în capitala ţării. Din motive financiare, mama sa este nevoită să-l interneze într-un cămin de copii dotat cu o bibliotecă impresionantă ca mărime. Acolo ajunge să iubească cititul cărţilor şi devine bibliotecarul căminului. Din motive ce ţin mai mult de necesitate (după cum declară Adrian Erbiceanu într-un interviu recent publicat în vol. „Convorbiri cu personalităţi româneşti din Montréal” - Ed. ASLRQ, 2016), urmează cariera militară, devenind în 1962 absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri. Totuşi, dragostea pentru literatură îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, obţinând diploma de licenţă în 1970. Pe timpul facultăţii (1969) debutează în reviste militare cu poezii şi reportaje. După facultate îşi continuă cariera militară, fiind comandant de subunităţi de tancuri, iar în 1979 este nevoit să părăsească România şi emigrează în Canada (Montréal).

Orfelinatul, cariera militară, dragostea pentru literatură şi emigrarea şi-au pus puternic amprenta asupra caracterului său, transformându-l într-un adevărat soldat pe câmpul de luptă al vieţii şi al cuvintelor. În Canada se dedică meseriei de agent imobiliar, o meserie solicitantă şi stresantă care i-a blocat actul creator pentru multă vreme. Adrian Erbiceanu a aşteptat până la 63 de ani pentru a debuta editorial cu volumul de poeme „Confesiuni pentru două generaţii” (Ed. Tribuna, 2003), urmat de „Divina Tragedie” (Ed. Tipotrib, 2004) şi „De la Anna la Caiafa“ (Ed. Ardealul, 2007). În iulie 2008 înfiinţează Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec, ocupându-se, în calitate de preşedinte, de destinul acestei asociaţii. Devine, totodată, director al editurii ASLRQ, contribuind prin antologiile ASLRQ (ediţiile din 2009 şi 2015) şi prin celelalte apariţii editoriale la promovarea literaturii române în provincia Québec. Cele mai recente dintre volumele sale de poeme sunt „La fontaine de ce siècle”, Ed. ASLRQ, 2009; Printre silabe, Ed. Singur, 2011; Tinerețe fără bătrânețe, Ed. Anamarol, 2013; Însemnele nopții, Ed. Anamarol, 2016.

În toate cărţile pe care le-a scris, Adrian Erbiceanu a rămas fidel versificaţiei clasice, cu rimă şi ritm, aşa cum le şade bine unor poeţi aflaţi la vârsta sedimentării ideatice şi a investigaţiei dincolo de banalitatea pe care o oferă palpabilul. Depărtarea de ţară şi vorbirea curentă a unei limbi străine (engleza) l-au izolat în sanctuarul poetic, dar nu l-au făcut să renunţe la ce este mai frumos şi mai preţios din panoplia cuvintelor care i-au împodobit cămările inimii. Poezia sa este ca un costum milităresc la patru ace, pe care l-a ţinut zeci de ani la naftalina cuvintelor bacoviene, minulesciene, coşbuciene sau eminesciene, aşteptând pentru a fi purtat pe drumurile marilor taine şi în luptele inegale cu timpul.

O luptă inegală cu timpul este şi volumul „Tinerețe fără bătrânețe” (Ed. Anamarol, 2013), o povestire în versuri după celebrul basm de Petre Ispirescu, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Acest volum nu este numai o transpunere impecabilă în versuri clasice a cunoscutului basm ispirescian, ci şi o adaptare a basmului la dramele şi întâmplările care au marcat viaţa lui Adrian Erbiceanu. Despre rescriere, ca formă de intertextualitate, nu voi intra în detaliu, deoarece Ion Roşioru, autorul prefeţei, face o excelentă analiză a acestui procedeu literar şi dă şi câteva exemple de opere literare în care a mai fost folosit (Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu; transpunerea Odiseei, din versuri în proză, de către Eugen Lovinescu, şi a Divinei Comedii de către Alexandru Marcu). Voi vorbi în special despre tragismul acestui basm în versuri, despre revolta omului împotriva destinului implacabil şi căutarea paradisului pierdut.

Cu versurile sale melodioase (ce amintesc de Eminescu) şi cu minunatele cuvinte arhaice bine intarsiate în registrul liric, Adrian Erbiceanu reconstruieşte paradisul basmului ispirescian fără happy end, dorind ca temelia acestui paradis să reziste în continuare. La limita dintre deznădejde şi disperare, dintre strigăt şi scâncet, autorul, precum un şaman al timpului, îşi face culcuş în pântecul clepsidrei, privind cum nisipul înalţă piramida ineluctabilului: „Şi au prins a curge anii / Ca nisipul printre deşte… / Numai că, sub zodii stranii, / Omul soarta-şi împlineşte!”. Timpul îl priveşte cu ochi de piatră pe feciorul de împărat (dar şi pe autor), cerându-i dobândă pentru fiecare moment de admiraţie a frumuseţii din tărâmul dorului şi al tinereţii fără bătrâneţe: „Totuşi, cum în basm se-ntâmplă, / Un unchiaş bătrân cât Veacul, / Bătând toaca vremii-n tâmplă, / Izvodeşte Zodiacul: / Vămuind căi neştiute / Timpu-i hărăzit să fie / Pentru unii – cinci minute, / Pentru alţii – veşnicie!” Interesant este şi faptul că prin meditaţia asupra timpului şi a depărtării, Adrian Erbiceanu „cosmografiază” nu numai universul ispirescian, ci şi pe cel eminescian („La steaua”), ceea ce demonstrează capacitatea poetului de a folosi metoda intertextualităţii cu sublimă eleganţă, fără a se abate de la ideea de bază a basmului: „Punând capăt la poveste / Gândul, fremătând, ne duce / Spre îndepărtări celeste, / Unde altă stea străluce…” De altfel, şi teoria facerii universului din Scrisoarea I de Eminescu (Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă…) o găsim şi în versurile lui Adrian Erbiceanu sub o altă formă, adaptată basmului ispirescian: „Nici n-au pus bine piciorul, / Când… un gol… ca de genune / Le deschise viitorul / Spre-o nouă dimensiune: / Cer, cu fulgere-n risipă, / Despletea lumini de astre… / Ora se trăgea din clipă; / Clipa cumpănea dezastre.”

Iată, deci, un poet care nu doar translează un tip de discurs într-altul, ci şi foloseşte fondul tragic al existenţei sale şi intertextualitatea pentru a ne face martorii periplului său lirico-transcendental. Basmul lui Petre Ispirescu a fost o sursă bogată de inspiraţie pentru autor, un fel de obsesie la care acesta s-a întors pentru a-şi recalibra armele cuvintelor, singurele cu care poate lupta împotriva uitării şi trecerii timpului.