În primul rând, nu știu cum sună textul invocat în "poemul cu Tarkovsky". Ar fi fost suficientă o secvență lirică din el, ca motto (moto).

Nu sunt de aceeași părere, cu tine, Leonard Ancuța. Nu-l linșăm aici cu toții pe Ionuț Caragea. Spui că dacă ai fi tu editor, l-ai elimina imediat de pe site. Tu auzi ce spui? Nu ți-ar părea deloc rău dacă și pe mine pe urmă ai putea să mă elimini, dacă aș protesta vehement, precum și pe alții? În primul rând, nu se face să te declari atât de neliniștit, să începi receptarea publică a propriului tău "poem cu Tarkovsky" prin altă discuție decât cea despre text, și anume continuând și pe pagina ta de creație artistică tot conflictul din 2018 Ionuț Caragea - Medeea Iancu, având reverberații peste un cincinal. Oare ce legătură ar fi între conținutul de idei al "poemului cu Tarkovsky" și petarda aceasta, veche, ce ne miroase abia acum tare în nări? Eu nu cred că ar exista vreo legătură. Sau este? Până în această vară a anului 2023 nici nu aflasem de incident. Nașpa incident din cauza Medeei Iancu. N-o văd deloc drept victimă în acel an, ci numai ca tartor pus până la urmă pe labe, ca un Sfinx... feminist, chiar de... Klaus Verner Iohannis, motanul mut fantastic. Nici acum nu mă interesează deloc problema Medeei Iancu cu justiția română. Nu facem critică gheristă pe site. A generat doamna feminismului radical antipoetic o insultă publică la adresa tuturor literaților și iubitorilor de poezie veche și contemporană românească, chiar și a propriei sale creații artistice douămiiste și a tras consecințele pentru că s-a crezut o revoltată prea autenticistă, o luptătoare până în pânzele albe extraestetice, pățind-o ca o militantă hippy de la niște organe în drept să intervină.

Eu vreau liniște, să analizez pe "Agonia" texte noi, ale colegelor și colegilor care mai scriu fain și astăzi. Nu mă interesează năluci ale trecutului, absurde răfuieli între douămiiști. Eu sunt un critic literar al douămiismului poetic prin niște recenzii despre scriitorii săi, apărute mai ales în "Ex Ponto" și "Tomis" cu vreo cinsprezece ani în urmă. Și nu doar atât m-a interesat și mă mai interesează fenomenul în întregime, pe care l-a creat și poeta și teoreticianul feminismului liric radical Medeea Iancu. Disputa dintre ea și Ionuț Caragea a fost una mai întâi teoretică. Unii nu văd pădurea de copaci. Feminismului și postmodernismului li se cuvine întotdeauna o includere primară acolo unde au apărut ca direcții culturale mondiale, acolo unde până astăzi le-ar fi mereu locurile cuvenite, în domeniul filosofiei și științelor sociale, mai puțin în literatura română, europeană sau de pe alte continente. Aceasta era părerea marelui meu Profesor, semioticianului, poetului, prozatorului, criticului literar și traducătorului în italiană a operei eminesciene Marin Mincu. El a avertizat-o în repetate rânduri pe Medeea Iancu să nu meargă până în pânzele albe, extraliterare, cu feminismul său radical, de la cenaclul bucureștean "Euridice". După moartea la 65 de ani a maestrului criticii romanești, MM, la începutul lui decembrie 2009, Medeea Iancu s-a simțit liberă, aptă să ducă mai departe lupta sa pretinsă hard douămiistă, nu doar literară, ci și ideologică feministă, până la un absurd dovedit prin recitarea publică a manifestului său la concursul literar "Mihai Eminescu" din Botoșani, poate din frustrare că nu câștigase ea concursul. Și reprezenta și editura Cartea Românească, care a fost condusă până în 1980 de Marin Preda și poetul Ion Caraion, un bastion cultural, un brand editorial, unde îi apăruseră poeme.

Ionuț Caragea a reușit să pună început bun regretării Medeii Iancu pentru gestul săvârșit de ea. El, ca bihorean, trăitor în Oradea Mare a "Familiei" în care a debutat Mihai Eminescu (poate că redacția revistei în 1866 era-n Buda, momentan, dar a funcționat și la Oradea, permanent, fiind o mare revistă literară de atunci până în prezent) a sesizat ca simplu anonim (nevrând să se mândrească apoi deloc cu acest act al dezvăluirii comise de el totuși, în numele colectiv al scriitorilor, cititorilor români) un for prezidențial, un organ administrativ, iar acesta a decis după o deliberare ca Poliția Română să intervină cumva, în fenomenul de poluare fonică a muzicalității poeziei lui Mihai Eminescu și a oricărui tip nou de lirism românesc străpuns cu dibăcie de baioneta pusă fictiv între picioare de Medeea Iancu. Instituția prezidențială ar fi putut, dacă ar fi vrut, s-o decoreze și s-o invite la dineu pe protestatara Medeea Iancu, să afle de la ea personal care sunt problemele spinoase cu care se confruntă femeile persecutate, în speță poetele din România (de exemplu ce fac doi poeți din USR, Gabriel Gherbăluță din Galați cu vocile poetelor exploatate de el, preluate în volumele sale de versuri, precum și George Terziu, un păcălici mincinos, la fel de pervers plagiator, ce nu-și plătește angajații și angajatele, colaboratorii benevoli ai editurii Inspirescu, scoțând sub numele său textele critice ale altora (după cum mi s-a întâmplat chiar mie, să fiu fentat de el, să-mi uite colaborarea dezinteresată material, pentru prefețe sau postfețe la cărți și antologii, semnate de el).

Eu unul consider că de fapt ea însăși, Medeea Iancu și-a pus paie în cap ca poetă, și-a ars valiza, s-a străpuns ca eu liric românesc cu propriile baionete, pumnale, manifeste nelirice.

Ea, protestatara feministă ce s-a crezut mai tare decât Poezia român(easc)ă dintotdeauna, a vrut ca un nou Lucifer, nu ca Luceafăr feminin, s-o încalece la rodeo, s-o f...ă și să ne f...ă pe toți adoratorii săi; ca justițiară în numele feminismului radical, poeta Medeea Iancu era atunci, în 2018, gata-gata să sesizeze administrația de pe dealul Cotroceni, să primească și un răspuns pentru marea sa îndrăzneală. Ea se credea o Margareta călare pe Woland sau pe necuratul liric românesc contemporan.

Dacă nu era Ionuț Caragea cel cu jalba, o făceau alții, chiar botoșănenii, ori oamenii lezați regional sau național din Iași, Neamț, București, Alba-Iulia, Blaj, Constanța pentru că le ataca brandul lor. În mod sardonic viola spiritul romantic european, mondial și creativitatea eminesciană. Îl leza în memoria sa pe Mihai Eminescu, cel mai iubit dintre pământenii acestui stat, trecător prin aceste cetăți, stând prin unele case, ajunse și în ruină.

Scuze, nu înțeleg în acest poem, al tău, Leonard Ancuța, cine anume poate ajunge în postura de a simți în interiorul "cuvântului" debitat în transă "ecoul lui în tine", "înlăuntrul pielii până înțelegi că ești o ceapă imensă". Acest "tu" fictiv, căruia i se adresează eul liric este orice atent cititor al operei tale, Leonard Ancuța? Este Arseni Tarkovsky, din titlul poemului tău? Sunt oare chiar eu, cu baioneta flerului meu încă necopt prea mică față de baioneta fictivă a poetei - critic literar Medeea Iancu? Scrii despre ceva ce nu mai înțeleg deloc, mă depășește, ambiguitatea textuală fiind prea mare drept calitate stilistică.

Aștept răspuns. Ca să pot continua obiectiv interpretarea adecvată a textului tău și al celui de la care pornește, al unui Arseni Tarkovsky (există, ori e un nume inventat?) într-o anumită grilă a decriptării intențiilor auctoriale, într-o tentație a elucidării sensurilor extraordinare. Și ce-i cu "extratereștrii" din finalul primei strofe? Un apropo? La ce? Nu înțeleg acest apropo. Nu m-am născut învățat. Sunt un incult permanent, după unii douămiiști, care nu mă prea adoră, deși eu îi ador pe toți, cu toate pasiunile și defectele operelor lor. La modul fictiv, virtual, bineînțeles.