agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-10-30 | |
Imaginea lumii în care viețuim este rezultat al imaginației celor care au trăit-o înaintea noastră. A acelora care au imaginat-o, într-o mai mare ori într-o mai mică măsură, mai mult ori mai puțin decât este ea azi. Dacă lumea de azi este, prin urmare, ceea ce și-a dorit lumea de ieri ca aceasta să devină, cu îngăduite interpretări specifice, realitatea în care trăim nu se constituie într-o concluzie utopică a imaginarului prin intermediul căruia imaginile se propun ca dimensiuni, ci reprezintă numai ceea ce suntem noi azi datorită contribuției acelora care au fost, pe măsura implicării lor și în măsura receptării noastre, înaintea noastră.
Ca să fiu spre cât mai bine înțeles, este necesar să vă propun a privi realitatea actuală ca rezultat al unui proiect. A unui vis. A unui ideal. A unei dorințe. A unei discuții. A unor pași care încă nu au fost pășiți sau petrecuți de-a lungul unui drum care încă nu există. A fumului care va iești pe coșul unei case datorită focului pe care îl voi aprinde în șemineul ei, după ce îmi voi fi propus să o zidesc, să o locuiesc, să tai și să sparg așchii din trupuri de arborii care vor fi crescut în păduri seculare din care să aprind focurile cu care îmi voi încălzi familia între zidurile ei. Prin urmare, este despre cum un proiect reprezintă un plan al cuiva care l-a gândit mai înainte și pe care încă nu l-a finalizat, nu l-a împlinit. Cum, deși poți vedea, revenind la fumul care iese pe coșul casei, cu ajutorul imaginației, umbra de fum care se întinde peste casă ca rezultat al arderii lemnelor arse în șemineu... mirosul de lemn ars care plutește în curtea casei ... Tot astfel, proiecția ca rezultat al unui proiect, în sine, se referă la o lume viitoare care ar putea exista deja, ca și proiectul, în toate dimensiunile ei imaginare, înainte de a exista geografic, practic, aplicat. Înainte de a se manifesta ca realitate. Un fum care plutește peste casă, în iarnă, înainte de a fi venit iarna, înainte de a fi fost construită casa, înainte de s-ar fi tăiat lemnele, înainte de a fi crescut pădurea... Dar, cu toate acestea, aici și acum, în noi, în mintea noastră, în ceea ce suntem pentru că ne putem imagina fiind. O lume de imagini rostuite din imaginar care urmează sau nu să devină imagine, dar care este doar pentru că urmează să fie. În contextul acestei abordări, imaginea lumii în care viețuim este, prin urmare, similară cu imaginea lumii pe care o vedem când ne privim într-un fel de oglindire. Oglindirea în luciul apei. Oglindirea ca reflecție, ca visare a propriei meditații despre sine, ca întrupare a celuilalt, ca diseminare ontologică în copiii din părinții noștri... Dar, în nici un caz, ca în privirea din oglinda care ne reflectă dimensiunile și culorile pe care le receptăm prin vedere într-un mod direct, ci ca în oglinda în care ne imaginăm realitatea în care vom ființa din ceea ce vom fi și ceea ce încă nu există. În care suntem și rămânem totuși prezenți pentru că ne-am trasat deja, ca dintr-o schiță, viitoarele deveniri din care ne vom cuprinde și prin intermediul cărora ne vom exprima ca reprezentare a ceea ce am fost și ca fundament pentru ceea ce vom fi fără însă încă să fim. În fapt, suntem și rămânem ceea ce devenim nu numai pentru că ne imaginăm că putem crea ceea ce încă nu suntem, ci pentru că ne hipnotizăm propria existență cu perspective ale unor orizonturi pe care le desenăm, le trasăm și le calculăm ca pe viitoare spații de viețuire ale fiind-ului pe care nu-l putem defini ca pe o desăvârșită cuprindere. Prin urmare, în ceea ce înseamnă a înființa ca fiind întru noi, asemenea nouă, este necesar să sădim ceea ce așteptăm să răsară din ceea ce însămânțăm prin hipnotizarea imaginației pe care, persuasiv, o prezentăm nouă înșine ca realitate a ființei, deoarece însăși ființa, ca sens suprem al existenței, se manifestă prin intermediul acesteia ca prezență trecută, actuală și viitoare. Nu este nimic nou în ceea ce construim astfel, ca atare, deși, în tot ceea ce facem, rămâne o manifestare a unui permanent inedit, deoarece nu suntem singurii constructori în această lume. Furnicile își construiesc furnicare, albinele stupi, păsările cuiburi, vulpile crovuri, marinarii corăbii, păstorii stâne, îngerii ceruri, întunericul nopți iar lumina zile ... De-a lungul acestor preocupări, noi, cei ce totuși cu obstinație ne imaginăm fiind singurele făpturi articulate infinitului, avem convingerea că numai ceea ce construim paote depăși toate dimensiunile creatoare și imaginare ale lumii în care trăim. Că aceia care își zidesc, în felul lor, altcumva propriul lor univers, nu nu se pot articula, în viziunea noastră, absolutului divinității ce ne-a dăruit numai nouă, oamenilor, viziunea de a fi constructori. Este, categoric, o abordare univocă, pentru că, în acest fel, în nici un fel nu poate fi explicat de ce sunt, cum de construiesc spațiile celorlalte existențe care ne înconjoară, care își construiesc propria lor lume?! De ce nu putem admite că ei reprezintă o preocupare fundamentală și că faptul de a construi și altor vietăți alături de care viețuim? De altfel, nici măcar nu ne întrebăm dacă și acestea se privesc într-un fel de oglindă și se întreabă dacă, în cazul în care o văd, imaginea, ori ceea ce văd ele acolo, reprezintă un scop al distincției față de ceea ce le înconjură? În acest fel îngust de a ne privi în oglindă, prin urmare, oglindirea în care ne vedem ca imagine, reprezintă numai unica noastră viziune despre ceea ce înseamnă a vedea imagini, fără a descrie sau a reprezenta întru-totul modul în care toate celelalte ființe din lumea în care trăim, care ne înconjoară cu toate câte le construiesc ca expresie a existenței lor, sunt reprezentări de imagini. Cum nici dacă, la urma urmei, o fac în același fel în care ceea ce credem noi că ne oferă vederea prin intermediul căreia credem că privim și privind înseamnă că vedem. Este un șir întreg de zale care se leagă alcătuind un lanț cu care, fie ne legăm de o realitate în care ne alegem să plutim spre a rămâne într-un fel de suprafață și, ca atare, într-un fel de siguranță, ca un vas care alege să arunce ancora într-un port, fie îl împletim pentru a spânzura cu el de deciziile și opiniile altora de cea mai groasă și înaltă creangă a copacului din pădurea în care ne este teamă să pătrundem. Dincolo de hermeneutica acestor dimensiuni interpretative rămâne valabilă descrierea, schița lumii de mâine, aceea care generează imaginea ce germinează imaginarul devenirii în care, ca într-un câmp plivit, sunt aruncate semințele de ieri spre a fi culeasă, ulterior, recolta de mâine. Distanțele se construiesc, astfel, ca dimensiuni ce se manifestă între un trecut și un viitor, între ceea a fost și ceea ce urmează să fie. Însă, dacă trebuie să ne referim la imagine ca la un sâmbure al imaginarului, atunci nu ne mai vorbim numai despre spațiu, deoarece, lipsit de timpul care îi măsoară devenirea, spațiul este perceput ca utopie. În acest orizont, în mod paradigmatic, tocmai utopia ne conferă noțiunea de identitate a spațiului, pentru că în alt fel, orice tip de început nu este definit de ceea ce este gol, ci de ceea ce îl umple. Cu toate acestea, umplerea dobândește ființă prin ceea ce o golește din sine, adică, acel gol care își imaginează că devine și care reușește să devină în și din existență. Așadar, imaginarul care s-a imaginat ca orizont al utopiei este și rămâne sursa și identitatea de prezență a spațiului care îl aduce la existență. Altfel, nu putem vorbi despre viitor, fiindcă un viitor care nu poate fi imaginat, deși este în potență realizabil, este lipsit de orice fel de temei pentru a mai deveni. Asemenea unei umbre care, lipsită de lumină, nu se poate întinde în materie și nu poate fi considerată fundamentul formei materiale care o generează și îi deschide calea trecerii luminii, dacă lumina nu i-ar conferi antinomic ființa. Prin urmare, cel puțin dihotomia diferențelor care se întăresc pentru a se distanța în universul utopic al imaginii, asemenea locului numit orizont pentru că privirea îl consideră un spațiu ce niciodată nu poate fi atins, locusul în care se întâlnesc cerul și pământul, imaginea, ca rezultat al imaginației cât și ca expresie a imagologiei, exprimare, pe de o parte a unei civilizații ori a unei culturi și, pe de altă parte, a ideilor și credințelor religioase macerate cultural și istoric, se manifestă în ultimă instanță ca orizont numai pentru că este perceput și doar atât timp cât este din perspectiva și în contextul umanului. De altfel, omenirea, în sine, dacă este lipsită de reprezentarea imaginii, este lipsită de fapt de limbaj, de simbol, de creație, de capacitatea de a construi și a înțelege – ceea ce generează o vastă argumentare pe care alți gânditori au realizat-o deja – asemenea tuturor celorlalte realități ale viețuitoarelor care o înconjură și care își edifică propria existență, potrivit propriilor feluri de a exista, edificând distincte, autentic și original față de orice construiește omul. Prin urmare, este necesar să admitem că imaginea lumii pe care o construim și în care viețuim în spirit uman nu este rezultat al imaginației, ci al unei necesități imediate, a unor necesități practice și spirituale. Acelea de a crede, de a iubi, de a visa, de a genera o lume mai bună nu numai pentru noi și semenii noștri, ci și pentru copiii și copiii copiilor tuturor celor asemenea nouă. Pe cale de consecință, imaginația, ca fundament imagologic al lumii, nu este o simplă speculație rațională, ci este o rezultantă compelxă a unei necesități umane fundamentate în existenața a ceea ce numim în genral creație, o realitate din care facem parte și ne aparține tot în parte, prin trăire, dar față de care suntem doar responsabili atât timp cât o trăim, și nu proprietari ei, fiindcă, asemenea ființei în care ne regăsim existența, nu ne aparține, ci o moștenim de la cei care ne-au dăruit-o pe când erau n existență, în același fel în care și noi o dăruim, o lăsăm să se manifeste, fără noi, atunci când nu vom mai fi conștienți de prezența și manifestarea ei. Prin urmare, imaginea și imaginația omului sunt similare tuturor necesităților ființelor create din această lume. Din tot ceea ce facem, important este numai capacitate de a ne pute găsi justificările care ne motivează să insistăm în a construi lumea mai bună pentru cei de după noi, pentru că suntem, la fel fac și furnicile, ca și păsările, animalele, îngerii, stelele și tot ceea ce cade sub simțuri noastre ca expresie a existenței, ca imaginație reflectată de imaginea în care ne privim retoric în oglinda din adâncul macrocosmului unde ni se reflectă existența ca microcosmos pe sine. Așadar, dacă nu ne-ar bântui iluziile care sunt ascunse după ori în interiorul imaginii în care ne privim prezența, atunci imaginația ar fi lipsită de dimensiunile ei creatoare în același fel în care oglinda din adâncul ființei noastre în care ne dorim să ne privim integral, ar fi lipsită de orice reflecție de nu ar exista ideea de lumină. Aceea care, ca o aură, ne înfășoară și ne dă formei prezența pe care o vedem și o percepem ca existență din reflecția ei din care ne consumă în interiorul propriilor ei adăugiri oglindite la nesfârșit. De aceea, capacitatea vederii de a-și crea din goluri distanțe de nuanțe hipnotice rămâne esențială. În lipsa acestora, și nu în lipsa oglinzii care este doar o mijlocitoare între generații de imagini, devenirea imaginii nu se mai generează. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate