Aluzia la cunoscutul film al lui Dan Piţa cu acelaşi titlu, după nuvela sadoveniană “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, lansat exact în anul când exploda mămăliga românească, este premeditată. Se vrea introducere a unei încercări de eseu de mare actualitate rferitor la locul unde se întâmplă în fiecere zi şi oră prea multe, cu prea multă vărsare de sânge.
Ca soldat lăsat la vatră, tot nu vreau să mă bag în politică, dar sunt martor nevinovat la acest nou vericid între evrei şi arabi.
Ca un pitic iniţiat şi într-ale istoriei, pentru că mi-am cam consumat umorul, privesc cu oarece condescendenţă la turmele de analişti de pe sticla televizorului. Unii, chiar mai ştiu ce spun, şi zic, cu jumătate de gură, că aici şi-ar fi băgat dracul coada şi omul nu poate face pace până nu vine sfântul Ilie să-l alunge, cu artileria sa, pe ucigă-l toaca. Câţiva chiar au dovedit curajul de a lăsa să se înţeleagă că numele său real ar fi Yahve, cel care se proclama unicul zeu, dar prin tăbliţele de pe Sinai poruncea adepţilor să nu mai aibă şi alţi dumnezei. Halal monoteism!
De la Avraam (tatăl popoarelor provenit de pe undeva din zona Bagdadului) şi până la Moise (Învăţătorul aproape ajuns în Ţara Făgăduinţei), timp de o mie de ani şi încă după aceea, adepţii yahweismului au încercat, spre a elibera turma de păstori iudaici aflaţi în sclavia faraonului pentru a face din ei poporul ales, să-l alunge pe Baal, zeul vremurilor acelea, din conştiinţa ancestrală şi din inimi; pentru că numai aşa, sperau ei, rasa evreiască putea deveni atotstăpânitoare peste goime. Biblia numeşte această operaţiune de uzurpare-extirpare religioasă Legământ.
Ca bun creştin păcătuiesc, zicând şi eu că poate, tocmai pentru această trădare ori doar aroganţă a lor, dumnezeul cel adevărat le-a distrus templele şi i-a împrăştiat prin lume. Rabinii ortodocşi mai cred şi astăzi că destinul fiilor lui Israel e să conducă lumea, prin intermediul Cahalului, din interiorul ţărilor în care s-au aciuat. Prin această convingere ei încă alimentează opinia palestinienilor şi a lumii arabe că înfiinţarea noului stat evreiesc în vechea Palestină a fost un act sionist. Unul prin care dreptul legitim al evreimii mondiale la un stat propriu a fost forţat să triumfe prin sacrificarea dreptului istoric al palestinienilor la propria patrie. Această uzurpare de atunci e cauza tuturor conflictelor consanguinare dintre evrei şi arabi. Soluţia e mult prea simplă ca să poată fi văzută.
Astăzi mondialiştii, cu statul lor planetar condus de un guvern unic, încearcă să extrapoleze global experienţa din 1948, sacrificând dreptul la existenţă a statelor naţionale în favoarea unuia supranaţional. Potrivit teoriilor conspiraţioniste , iniţiatorii nu ar fi evreii biblici ci aceiaşi evrei sionişti – urmaşii khazarilor est-europeni trecuţi la mozaism. Tragicele întâmplări din Gaza poate că ar merita să-i determine pe iluminaţi să-i ajute pe khazari să se întoarcă acasă. Ori poate că tocmai o fac cu războiul din Ucraina şi încă nu m-am prins eu?
Am făcut această introducere doar cu un singur scop. Anume, să punctez lunga durată de timp de care au avut nevoie urmaşii lui Avraam şi Moise să-i determine pe supuşii lui Yahwe să-l alunge pe Baal din memoria posterităţii evreieşti. Poate acolo, local, au reuşit într-un final. Sau n-au reuşit dacă şi acum încă se mai ucid între ei cu atâta cruzime.
Cert este că, după mai bine de alţi o mie de ani, în spaţiul nostru mioritic, actualmente românesc, stăpânii lumii de atunci – romanii încă se luptau cu al Zecilea Baal – Decebal din neamul lui Diurpaneus.
Mă întreb şi eu, ca nepriceputul, nu cumva în arealul acesta pelasgo-traco-carpato-ponto-istro-scito- goto-geto-dac o fi fost sediul primului Baal şi acesta se chema Sarmisegetuza? Traian nu o fi pornit la acel război fratricid tocmai împins de conaţionalii lui Josephus, orbiţi încă de ura lor faţă de Baal? Mă întreb retoric, acum la câteva milenii distanţă, dacă tatăl lui Avraam era preot al lui Baal, cine erau stăpânii lumii înainte de apariţia bibliei şi cât mai pomeneşte istoria despre ei?
Plusez! Şi dacă evreii fac ce fac pentru o fâşie de pământ numită Gaza, cum să nu se dacopeze bieţii dacologi de azi care compară harta pământurilor peste care dăinuia odinioară Zalmoxe, împăratul nostru spiritual şi zeu mitico-ancestral căruia marele Baal îi era doar un supus, cu cea a românilor de astăzi conduşi de Yohannis şi Ciolacu, bravi urmaşi ai geto-goto-dacilor?
Mulţumesc, doamne, că m-ai născut un român atât de paşnic! Chiar mi-aş fi degustat liniştit pensia dintr-un pahar de fetească neagră de nu s-ar fi inventat imnul ăsta naţional, pe care zburdalnicii mei nepoţei, cu glăsceoarele lor ca nişte clopoţei, mi-l amintesc aproape zilnic..