agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-03-06 | |
Poezia se scrie din suferință, din experiență, din trăire. Nu este un vas pe care olarul a învățat să-l realizeze dintr-o bucată de lut pe care o învârtește pe fusul roții de lemn modelând-o cu mâinile sale la nesfârșit. Fiecare poem este unic. Deși este rezultatul acelorași simțuri, al acelorași mâini și chiar poate din același lut, și, mai mult, poate e realizat cu același scop, mesajul liric al fiecărui poem crește dincolo de marginile tuturor acestor limitări și devine altceva. Asemenea unui fruct care devine rod pentru că a înflorit și a fost fecundat și hrănit de seva aceluiași trunchi al copacului care deja exista din sămânță înainte. Acea existență produsă de ceea ce au produs frunzele și rădăcinile care au împreunat lumina înaltă a cerului și adâncul cel mai de jos al întunericului pentru a genera parfumul devenirii spre o nouă ființare și dăinuire. Un arc de cerc acordat începutului și sfârșitului pe care acesta le unește din voința aceluia care îl privește și care se lasă văzut pe bolta din care i se deschid privitorului viziuni despre lumi în care ceea ce se prezintă se comportă ca un prim matern. Suflet generator de visare a unei lumi pe care își dorește să o aducă la existență sacrificându-și, de-a lungul propriei întinderi, ființa despre care și-ar imagina că ar deveni stea purtătoare de sisteme solare și, poate, chiar mai mult, centru de constelații care își sorb prin căderi prăbușirile în propria spirală unde își risipesc integral întinderile în mod universal. Fiecare poem este extinderea altui poem din durerea înscrisă în precedentul. Dar nicidecum o repetare a aceluiași vis. De aceea, dacă am crede că poezia este doar un vas de lut pe care olarul îl execută la nesfârșit, atunci am lipsi poezia de imaginația atât a acelora care o citesc, cât și a acelora care o scriu. Am vorbi numai despre rădăcinile pădurii și despre frunzele acestora ca despre părți ale unui singur copac care nu este copac pentru că are rădăcini și frunze, ci pentru că poartă în el, în potență întreaga pădure în aceiași măsură în care întreaga pădure există în fiecare copac. Tocmai așa ceva nu este poezia. Pentru că poezia nu este nici esența întregului cum nu este nici fiecare moleculă care curge în întregul acestei esențe. Ea este ceea ce face ca fiecare moleculă a acestei universale manifestări să își depășească ființa prin care se manifestă ca ceea devine spre a rămâne altceva. Ca pădure și copac, ca frunză și rădăcină, ca sorbire din lumină și întuneric, autentice, repetând ludic raportul între care aceste dimensiuni fenomenologice balansează pentru ca din alternanța cu care se provoacă reciproc să își genereze spații noi de exprimare în fiecare acest fel de vas de lut pe care olarul îl arde în cuptorul său, după ce i-a dăruit formă din spirala roatei de lemn unde l-a modelat. Să existe în toate dimensiunile poetice surprinse ca momente ale unei alte deveniri. Poemele sunt, așadar, expresii lirice din care ne generăm lumea și prin care ne numim trăirile. În acest eveniment cosmologic fiecare dintre noi suntem lutul, suntem olarul, suntem roata, suntem cuptorul, suntem cuvântul, suntem expresia a tot ceea ce înțelegem fiecare, pe cât putem, din acest act poietic generator de ființă și ființare. Prin urmare, lumea în care trăim este o poezie, iar noi, mai mult sau mai puțin înțelegând, suntem fiecare în parte o altă dimensiune poetică a ei. Cărămizile distincte din care lumea este construită. De aceea lumea nu poate fi privită ca un edificiu construit dintr-o singură piatră, dintr-o singură cărămidă. Ca atare, fiecare poezie este distinctă și își are un sine. Este cărămidă distinctă deși rămâne asemănătoare cu celelalte cărămizi prin materia din care este alcătuită. Este o abordare aristotelică, care a fost precizată încă din Antichitate, ce amintește de diferența dintre parte și întreg. De aceea, cine consideră că poezia este o simplă expresie ce repetă un tipar cosmic în cadrul existenței umane, nu înțelege că această lume este alcătuită din universalii distincte care tind să se repete tocmai pentru a rămâne diferite în spațiile propriilor forme. Tocmai de aceea avem nevoie de poeți și de poezia lor. Pentru că, dacă nu devenim capabili de a aprofunda un astfel de orizont, am rămâne expresia formei unui simplu vas în mâinile unui olar lipsit de imaginație care ar lua, banal, o bucată de lut și ar pune-o pe roata sa de lemn spre a o învârti până când ar obține același câștig mărunt după ce o propune pieței spre vânzare. Fără a înțelege, așadar, că nici lutul, nici roata, nici vasul cu ajutorul cărora olarul își câștigă sau își generează existența constituie un act generator de nou, că a câștiga nu înseamnă a repeta ci a munci spre a crea spațiului vechi dimensiuni inedite, nu putem accepta nici faptul că nimic din toate acestea nu poate avea capacitatea de a crea valoare dacă creatorul lor nu s-ar lăsa purtat de imaginația câștigului pentru care creează și pentru care, astfel, generează. De fapt, ceea ce conferă olarului plăcerea de a modela pământul, de a-i adăuga, din culori și prin ardere, distincții și spre a îi oferi acea identitate pentru care va fi prețuit și ales fiecare vas creat de el atunci când va fi expus între celelalte vase de pe tarabele din piețe, despre acest fel de gând vorbim când ne dorim să definim ceea ce este poezia. Un vas de lut învârtit pe roata olarului de suflete, ars în cuptorul vânzătorului de vise, scos la mezat pe piață pentru ca, atât aceia care îl creează, adică scriu, cât și aceia care îl cumpără, adică studiază trăind trupul poemul, să poată oferi în urma acestei achiziții și introspecții universului în care trăiesc orizonturi inedite datorită existenței lui. De aceea fiecare poem nu se repetă. Deși este construit din aceeași materie, ars în același cuptor, aruncat și învârtit pe aceeași roată de lemn, fiecare poem povestește despre lumea poeziei din perspectiva clipei în care a fost zidit din dorința mâinilor care l-au frământa și mângâiat, din flăcările de care s-a lăsat învăluit și, apoi, de taraba care îl propune cititorilor spre a fi cumpărat și astfel valorificat. Poezia este universală precum expunerea mărfurilor la piață. Este unică în aceeași măsură în care este infinită în care, din perspectiva cumpărătorilor care o achiziționează, oferă perspective noi prin ceea ce expune. De aceea, lumea poeziei nu este cu nimic diferită de lumea creatorului ce îi dăruiește univers. Doar limbajul ei rămâne pretențios. Negocierea ei cu alte cuvinte. Dar acest aspect aparține mediului căruia i se articulează. În sine poezia rămâne ceea ce este. Atât timp cât cei care o generează își strigă din rărunchi durerea în care trăiesc și nu se lasă purtați de interesele unei imaginații provocate din exterior ori de ale unui sistem cu pretenții lirice, poezia rămâne necesară universului uman ca un stol de păsări migratoare care parcurg prin privirea cu care ne uităm spre cer în serile de toamnă. De aceea, pe de altă parte, trebuie spus, poeții scriu poezie dintr-o materie care nu există decât pentru că este dorită, pe când olarii, prin vasele pe care le realizează, își imaginează că scriu poezie împodobind, colorând și arzând lutul pe care îl scot ca niște mineri, ca niște sondori din carnea lumii, fără a gândi că poezia este mai mult decât imaginația de a te juca cu materia. Că ea este frământarea, colorarea și ardere a materiei din care ei își construiesc lumi interioarele altor lumi. Și asta pentru că sunt convinși de faptul că a suferi alături de lut, atunci când este frământat, colorat și ars spre a deveni un vas care va fi expus la vânzare pe taraba vieții, adică evaluat de cei care își caută împlinirea propriilor necesități, constituie tot un act creator. Însă unul butaforic. Poezia, spre deosebire de o atare viziune, răspunde atât sufletului omenesc care caută să își împlinească nevoile imperative, cât și acelei părți a universului fără de care lumea nu ar gândi cosmic geografia din care este alcătuită. Distinctă și similară, cu toate dimensiunile umane cărora se adresează, poezia alege și se lasă aleasă să fie citită tot astfel cum un cumpărător alege să cumpere o carafă de lut ars de pe taraba de la piață pentru a-și pune în ea vinul preferat pe care îl va consuma în acele seri senine în care va fi uimit de constelații și de luna cu care cerul îi ispitește cu însuflețire imaginația. Din pântecul fiecărui vas de lut pe care îl face olarul, în acest fel de seri de vis, însă, se vor fi consumat diferitele soiuri de vin liturgic al martirilor lumii în care trăim, în același fel în care, într-un poem, frumusețea poartă mai multe simțiri pe care le naște în inima cititorului ei. De aceea, în poezie, nimic nu se repetă. Cu toate acestea, uneori, chiar și aici, ca niște nori apar avortoni, homunculi lirici făcuți din același lut care, însă, mor. Poezia regenerează chiar și din ceea ce rămâne din pierderea lor. Păstrând forma și calitățile predecesorilor ce generează acest tip de coșmaruri, poezia participă la ceea ce se preface în altceva. Acel ceva care, deși rămâne legat indubitabil de geografia trecutului, urâtului și incompletitudinii, se prezintă mai mult decât ceea ce a fost înainte deși, prin ceea ce își adaugă, devin un mai mult din toate punctele de vedere. Un mai mult nu pentru că în sine cuprinde alt fel de spații, ci pentru că în aceleași spații din care devine își exprimă idei și viziuni care generează lutului, culorilor și focului prin care își manifestă prezența inedită propria prezență. Cu alte cuvinte, poezia întinde devenirea materiilor care o alcătuiesc tot astfel cum fiecare vas de lut pe care îl alcătuiește după aceleași principii olarul, conferă fiecărui conținut confecționat alte perspective în funcție de aceia care îl vor cumpăra și îl vor folosi în interese și scopuri la care el, autorul, nu s-ar fi gândit niciodată. Tot astfel, fiecare poem este altceva, deși rămâne tot poezie atât timp cât este pus în lumina viitorului din perspectiva trecutului, unde, propus spre cumpărare și scos la mezat, dobândește ipotetice valori cu capacități de exprimare necunoscute. De aceea autorul de poezie este un etern ucenic pus să distingă între ceea ce este și ceea ce nu este. Un fel de viitor olar care încă nu a învățat să folosească roata de lemn, cuptorul de ars și meșteșugul de viețuiri, fiindcă a trăi pentru acestea ca olar, în viziunea poetului înseamnă a crea, a da naștere, a imagina și a cere să ți se recunoască dreptul de a o lua continuu de la capăt. Aceasta este, la urma urmei, poezia. Pretenția de a nu rămâne același și, cu toate acestea, să îți fie recunoscut dreptul de a te folosi de aceleași metode și idei dinainte de tine folosite, spre a câștiga lumea nu pentru tine, ci pentru ceea ce îi este acesteia de folos prin ceea ce gândești, ceea ce imaginezi, ceea ce visezi. O strădanie a rămânerii de sine în a fi model pentru cei pe care îi prețuiești și, totodată, o revoltă față de timpurile care ți-au fost dăruite.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate