Limbajul teologic, metafizic şi spiritualist Te gratulează cu toate superlativele, începând cu Unicul, variantele de Atot şi dincolo de Desăvârşitul şi Perfecţiunea. Eu am să aleg numai două dintre acestea: Increatul şi Nenăscutul. În amintitul limbaj aceste două atribute Te semnifică drept cel de dinainte de naştere şi de dinainte de creaţie, adică cel aflat dincolo de timpul Existenţei. Dar, cum Tu sinonimezi însăşi Existenţa, în limbajul comun, raţional ai semnifica existenţa încă necreată până la capăt, aflată în stare de gestaţie dar încă nenăscută, Desăvârşirea care se desăvârşeşte ca unicitate.
Ca fiinţă logică, această desăvârşire care se desăvârşeşte drept unicitate o numesc tropie. O eternoinfinitate de meta-mega-macrostări, de stări şi microstări în devenire. Propun această accepţie pentru a elimina dihotomia - Increatul care crează, emană în afara sa. Afirmaţie, oricât de dogmatică, ce îţi pune în discuţie însăşi unicitatea. Şi apoi, dacă eşti Perfecţiunea ce sens mai are Creaţia, o faci spre a strica ceva desăvârşit? Ştiu că eşti omnipotent, dar adăugând creaţie Increatului îl ruinezi pe acesta. Marele act al Creaţiei are o singură explicaţie; aceea că eşti desăvârşirea care se desăvîrşeşte, revărsându-se asupra sieşi. Un vulcan ce se dezvăluie, îngropându-se în propria erupţie.Nu poţi fi personificat, ci doar fenomenalizat. Eşti unicitatea care izvorăşte din neantul propriei existenţe ca existenţă neantică. Din punct de vedere logic, antropomorfizarea Ta mi se pare un atentat, o tentativă de desacralizare. Geneza spune că l-ai făcut pe om după chipu-Ţi şi asemănare, dar e o eroare a se imagina că Tu eşti doar o reflecţie asemenea persoanei umane. A ţi se atribui doar o imagine pământeană înseamnă reducţionism, decădere din demnitatea Ta de Tot, denaturare, falsificare şi profanare a esenţei divinităţii ca existent. Cât de perfectă mai e perfecţiunea căreia i se adaugă imperfecţiunea păcatului? Sau eu, sub chipul Tău, nu pot fi păcătos şi atunci păcatul nu are relevanţă?
Personificarea în eternoinfinitate înseamnă o încremenire, o atropiere ce face imposibilă geneza şi creaţia, un fel de înmormântare a Ta în Tine. Prin atropie înţeleg opusul tropiei, stagnare – nemişcare absolută, îngheţare, un soi de moarte în sine, o iciclicitate. Ori se afirmă tranşant că Tu eşti Viaţa! Respectiva proiecţie pune în discuţie însăşi dogma. Ea se întemeiază pe afirmaţia lui Philon care te consideră substanţa primară, ce emană în afara sa fără a scădea. Numai focul viu al lui Heraclit poate să facă asta. Dintr-o persoană dacă iei ceva aceasta se micşorează. Ori dacă i se adaugă creşte, pe când Tu eşti o constantă. Doar Mintea Unică, poate emite idei, gânduri fără a scădea. Nu e valabilă şi reciproca, eu Mitică dacă primesc idei nu îmi sporesc greutatea, dar mă dezvolt, îmi cresc potenţialul gnostic şi creativ.
Dintre toate atributele exprimabile eu aleg să îţi spun Existenţă, un Ceva misterios dincolo de cuprinderea şi închipuirea mea, dar care nu trebuie să fie neapărat mistic. Dinspre ştiinţele particulelor elementare s-a ajuns la imaginea unui existent populat de stringuri adimensionale. Ce se întâmplă dacă unele se manifestă ca nişte concavităţi, iar altele ca nişte convexităţi? Primele atrag, iar celelalte resping. Concavităţile, tot atrăgându-se, cumulează ajungând la structuri morfice dimensionale, stări ale existentului cu câmp gravitaţional. De aici se cristalizează macrostări în jurul cărora gravitează microstări. Aceste coagulări sunt răspândite neomogen în întregul existent. Numărul de microstări per macrostare este informaţia. Deci, prin coagulări, existentul capătă o ordine intrinsecă, parcă începând să spună ceva, devine informaţional. Pe lângă onticitate începe să deţină şi gnosticitate.
Respectiva fenomenologie duce la supra şi metaaglomerări de mase ontice cu concentrări de densitate. Hiperdensităţile, comprimându-se, cumulează potenţial imploziv. În momentul în care acesta depăşeşte coeziunea internă, forţa gravitaţională se produce big bang-ul prin care onticitatea emană realitate gnostică. Altfel spus, neantul se metamorfozează.
Raportată la scara existentului, metamorfoza se manifestă ca o pulsaţie, început al unei noi deveniri – naştere a unei alte lumi şi intrarea într-o nouă eră, într-un nou eon dogmatic cum ar zice Blaga. Multitudinea de big bang-uri reprezintă apoteoza Creaţiei şi îţi conferă infinito-dimensionalitatea devenirii. Împlozia fiind un început are şi o direcţie de devenire – dinspre centru (Început) către margini. Dar e un vulcan erupt care se scurge în sine. Nemărginirea Ta implică, fenomenologic, aceste mărginiri relative, care sunt universurile. În cazul eonului nostru pământean, direcţia Devenirii este expansiunea ce determină spaţiul tridimensional şi timpul ca o altă variabilă ireversibilă a sa. Această decomprimare induce categoria timp. La capătul ei se vorbeşte despre sfârşitul veacurilor ca un alt început. Deci, referinţa vizează doar sfârşitul acestui ev, declanşator al unui alt big bang..
Spuneam, Doamne, că, drept existenţă denumită Theos, nu poţi fi personificat. Cel puţin de către mine, pentru că îţi este prea mare şi prea neştiută întinderea. Dar această fanie a Ta spaţiotemporală, care este universul pământean, în care locuiesc şi eu devine exprimabilă prin mine şi poate fi personificată după chipul şi asemănarea mea. Ca eon dogmatic al meu Te numesc Antropos. Făcătorii Bibliei Te-au numit Adam, Noe, Isus. Doar Tu, semnificantul acestui ev, poţi fi Dumnezeul acesibil cuprinderii mele pentru că Te locuiesc. Avem aceeaşi substanţă şi mă înscriu în trendul aceleiaşi deveniri. Deci, mă identific cu Tine prin natura şi vieţuirea mea ca fiinţă eonică. Nu Te pot cuprinde, dar mă înscriu în istoricitatea Ta, ştiu că exişti tocmai pentru că exist şi eu. Te presimt ca pe o predeterminare a succesiunii naşterilor şi muririlor mele ca persoană şi Te cunosc dacă mă străduiesc să mă cunosc pe mine.
Existenţa ce fiinţează prin universuri, ca o inimă care pulsează, eşti Tu - Doamne – Marea Singularitate numită VIAŢĂ ! Dar viaţa nu poate fi personificată, se manifestă ca o fenomenologie. Ne-o putem imagina drept o gândire a Minţii Unice. Înţeles aşa, afirmaţia lui Philon din Alexandria nu mai are nimic dogmatic în ea. Tu, “Cel care Eşti Ceeea ce Eşti” reprezinţi substanţa primară, gnoeticul, din care emană fiinţe - constructe gnostice – entităţi spirituale, fără a scădea. Şi aşa se rezolvă una dintre marile dileme ale logicii metafizice. Ca existenţă întru mister, deci incognoscibilă, încununezi iraţionalitatea – voinţa ce irumpe din sine în sine prin forme spirituale. Ca multitudine de universuri emanate ca nişte demiurgii, big banguri – universalitate, exprimi criptic în cadrul fiecăruia raţionalitatea logică pe care noi o numim realitate. Unicitatea existenţială fiinţează etern prin infinitatea de efemerităţi reale.
Aici apare marea despărţire dintre noi. Ca om, eu nu pot fi decât realitate dincoace de transcendentul Tău. Ca zeu, Tu mă poţi cuprinde pe mine drept istoricitate a Ta, dar eu ca biet navigator în istoricitate nu pot aparţine atemporalităţii. Pot avea fiinţare morfică - raţiune numai în realitate. Când Hegel afirmă că tot ce e real e raţional şi tot ce e raţional e real se referă nu la existenţa, ci la universalitatea demiurgică a Ta. Sub această realitate a Ta ni Te relevi cognoscibil prin Cuvânt. Universalităţii Tale îi sunt adresate toate superlativele exprimabile şi toate sunt logice – raţionale şi reale, adică adevărate. Dar, când sunt adresate existenţei Tale, rămân întotdeauna insuficiente, deci nedefinitorii, şi devin paradoxuri logice, adică dogme. Deci, incognoscibilitatea Celui care Eşti inexprimabil rămâne domeniul dogmaticii, accesibil prin credinţă şi iubire. Taina realităţii raţionale, demiurgiei, e problema investigării şi interpretării metafizice. Ştiinţele pozitive pot des/tăinui doar fragmente, secvenţe ale realităţii logice la care reduc onticitatea.
Doamne, ca Existenţă pot să Te privesc din trei perspective: drept constantă ciclică şi atunci eşti atropic; văzut ca o ciclicitate constantă, cum o face Philon, eşti tropic; ca demiurgie – urgie dumnezeiască – eşti entropic. În prima stare, neantică nemărginire care ciclic, asemenea unui balon, să zicem, prin dilatare emană întuneric şi prin comprimare (colapsare) emană lumină, ipostaziezi ca o eternă pulsaţie Fiinţa. Informă a aceleiaşi cantităţi în căutarea de sine (magmă a exploziilor solare) - devenire - ipostaziezi Creaţia. Implozie devastatoare, drept început al unei noi ordini, întruchipezi Omul. Ca Fiinţă şi Creaţie eşti în afara cuprinderii mele şi doar Te presupun logic şi Te caut prin credinţă. Ca Om, însă, întruchipezi dimensiunea cronospaţială – universul vibraţional căruia mă includ (fizic). De aici din istoricitate mă simt de aceeaşi natură cu Tine, îţi aparţin şi îmi aparţi, Te pot personaliza după chipul şi asemănarea mea. Ca persoană, Mitică, pot să mă întregesc, prin ciclul de reîntrupări, până la desăvârşirea fiinţei eonice ca zeitate antroposică. Abia atunci, la capătul big bangului, acumulând a cincea dimensiune voi putea face saltul în universul superior. Dar acest salt va fi un alt big bang. Şi tot aşa din big bang în big bang, voi acumula noi dimensiuni prin care îmi voi disipa corporalitatea, adăugându-i noi straturi ale suprasensibilului reuşind să navighez tot mai departe prin universurile spiritualităţilor celeste.
În stadiul actual de persoană numai sub această ipostază de Om Te laşi cuprinderii şi accederii mele ontice şi imaginative.
Cunoaşterea umană a fragmentat realitatea universului nostru terran în abiotică şi biotică. Dar operăm în limbajul curent cu cele trei stări – minerală, vegetală şi animală. Contaminaţi de evoluţionism, reducem lanţul trofic numai la lumea organică, încercând să ne explicăm devenirea viului ca o curgere nevăzută, în ciuda achiziţiilor geneticii încă misterioasă, ce unifică biosul potrivit formulei “ontogenia repetă filogenia”. Dacă se va adeveri că şi cristalul e la graniţa viului, lanţul trofic ar putea fi extins şi la mineral. Chiar şi aşa realitatea noastră cronospaţială ar rămâne fragmentată. În afara ei, găsindu-se micro şi macrocosmosul. “Lanţul trofic” al lumii noastre ar trebui să unifice întreaga cosmologie quadrimensională: subcuanticul (prana) – cuanticul – atomicul – morficul – mineralul – vegetalul – animalul – antroposul – divinul (OM).
Ne este imposibil să ne imaginăm cum arăţi în această devenire bigbanggică, dar dacă Tu eşti Omul înseamnă că realitatea Ta se cheamă umanitate. Mitul biblic al Genezei, poate, în acest mod trebuie reinterprtetat. Nu la mine, Mitică, se referă! Dumnezeu este Facerea care, prin rostire – big bang, crează pe Adam – realitatea cronospaţială. Ştiinţa numeşte realitatea drept lumea fizică a vibraţiilor luminice; lumina e considerată o constantă. Dar această realitate eşti chiar Tu – esenţă greşit considerată eminamente spirituală. Încă nu am reuşit să explicăm convingător cum se realizează această trecere dinspre fizicalitatea sensibilă (suflet) către sensibilitatea spirituală (spirit). Vorbind doar despre suflet şi spirit ca despre entităţi privilegiate ne va fi greu să o facem. Altfel ar sta lucrurile dacă ţi-am percepe întregul drept o interferenţă a fiinţei fizice (voinţa) - acţia cu fiinţa senzitivă (afectivitatea) - sufletul, cu cea raţională (intelectul) - mintea şi cu eul spiritual - conştienţa.
Îmi amintesc cum mama, înainte de a aşeza cloşca pe cuib, verifica la lumina lumânării fiecare ou în parte să vadă dacă are plod. Menţinut la temperatura găinii, după trei săptămâni din plod apărea puiul. Eclozarea era, în fapt, o ex/plodare, ieşire din plod – un big bang al viului. Putem spune că realitatea noastră spaţiotemporală e o ex/plodare, revărsare a plodului existenţial. Teoria explică cum energia primară în expansiune, prin micşorarea vitezei şi răcire, se coagulează în stări morfice – ontosuri ale realităţii dinspre micro spre macrocosmos. Acestei apariţii a Ta în lumină, doamne, noi pământenii îi spunem Om. Dincolo de orice interpretare spiritualist – religioasă, în Tine cred şi la Tine mă închin!
Privit, însă, dinspre existent big bang-ul e o implozie a acestuia. Într-un anume punct al existentului concentraţia morfică (fondul ce-şi caută forma) – plodul –, depăşind nivelul critic implodează şi naşte devenirea în cadrul căreia, corespunzător nivelului de vibraţie, se coagulează universul nostru cronospaţial. Ca într-o gaură neagră se produce o colapsare a întunericului - Neantul în sine - până devine cuantă fotonică. Big bang-ul marchează apariţia Antului, ca luminiscenţă a întunericului. Poate fi asemuită cu un curent submarin (anteoric) care curge prin existentul neantic.
Ca moment zero al noii deveniri reprezintă un Început, ce îl putem imagina drept o membrană (metaconcentraţie) adimensională - string. Forţa genezei o deformează. Partea convexă respinge luminiscenţa, o împrăştie configurând un univers în expansiune, care se răceşte şi încetineşte până la oprire. Totodată, îşi pierde treptat luminozitatea până se stinge. Macrostările şi microstările, al cărui raport între ele era informaţia, prin dispersie se demorfizează tinzând către omogenizare şi disipare. Această pierdere de informaţie şi implicit de gnosticitate este starea de entropie, care duce la neantizare. Este o neantizare, însă, populată cu memoria realului. Aceasta se adaugă şi modifică ordinea gnoetică, care pregăteşte o nouă plodare în existent. Partea concavă atrage, absoarbe neanticitate (întuneric), comprimându-se.
Big bang-ul instituie, deci, o cosmicitate bipolară germinatoare a tuturor energiilor şi forţelor cunoscute şi încă necunoscute, care întruchipează demiurgia – multiplicarea unicului şi arheitatea – demultiplicarea către unic ale universului. Concavitatea se manifestă drept pol pozitiv, care atrage, iar convexitatea drept pol negativ. Pe direcţia negativă universul se neantizează ca elan vital prin adăugire la forţa germinativă, iar pe direcţia pozitivă compresiunea neantică plodează - pregăteşte un nou big bang care, prin colapsare, marchează un nou început (naştere). Aceasta este fenomenologia Ta, doamne, în ipostaza cronospaţială de Om. Ambele direcţii sunt entropice, descompun informaţia convertind-o în energie – potenţă germinativă (demiurgie pozitivă şi negativă). Una, prin neantizare, îmbogăţeşte existentul cu experienţa fenomenologiei demiurgice expansive pe care o revarsă în câmpul morfogenetic. Cealaltă, prin colapsare, plodează – se încarcă cu ordinea morfică (arheitate), acumulând gnosticitatea unei noi naşteri cu un nou început – qvintospaţial - sub forma unei noi pulsaţii. Noua implozie a Ta va avea aceeaşi fenomenologie, dar va purta în sine, adăugat la memoria morfică şi experienţa big bang-ului cronospaţial. Va dispune, deci, de un grad mai înalt de gnosticitate care se va reflecta în starea superioară de organizare a noii realităţi. Devenirea Existentului se petrece ca o stratificare dimensională de realităţi bigbangice. Repetat la infinit, acesta este modelul evoluţiei pe spirală. Cum Tu eşti Omul, succesiunea elicoidală a ciclurilor Tale umane ipostaziază Fiinţa.
Fenomenologia persoanei mele se petrece similar cu a Ta. Fiecare big bang dimensional reprezintă lungimea proprie de undă, compusă dintr-un Ant şi un Neant. Succesiunea acestora formează timpul omenesc. Plodarea mea, pe lungime de undă mult mai scurtă şi deci într-o succesiune mult mai rapidă, se produce în dimensiunea Antului bigbanggic. Raportat la timpul meu acesta poate fi considerat atemporalitate. Fiind un tropos (devenire) în Ant (lumină), numele meu este Antropos. Drept persoană, Mitică, mă includ în antropos ca ipostază a fiinţei mele eonice. Antropositatea mea repetă, la scara umanului, theitatea Ta. Ca undă a câmpului Tău morfic, naşterea mea e un big bang (implozie) antroposic. Dar care are o singură direcţie, cea a Antului. Asta înseamnă că pe întreaga perioadă a trăirii personale, de la naştere la murire, mă risipesc. Această risipire implică o ieşire ce echivalează cu autoconştientizarea, des/tăinuirea datului originar. Deci, eu trăiesc ca să mă citesc, decriptez. Dar mă citesc pe mine în contextul devenirii Tale, ca pe un împroprietărit care Te locuiesc. Această citire personală în contextualitate umană (divinitate a realului) reprezintă facerea antroposică, născătoare a fiinţei mele eonice. Actuala mea matrice fiinţială este entropia cronospaţială. Totalitatea fiinţărilor personale decantate în matrice îl morfogenizează pe Antropos. Un ciclu elicoidal al Tău (big bang) se întinde pe durata şi dimensiunea fiinţei antroposice.
Ca Om, doamne, Tu eşti o nesfârşită devenire a antroposităţii. Reprezinţi succesiunea de realităţi orbitale - cicluri spirituale ierarhice (plodări) pe care gravitează Antropos. În actualul prezent, antropoteitatea Ta este spaţiotemporală, iar ipostaza (înfăţişarea) mea este umană. Dacă vârsta lui Antropos se măsoară în ani, vârsta Ta, sub ipostaza de Om, se măsoară în antropi (tropii luminoase). În cadrul ierarhiei spirituale a umanului ciclul antroposic este evul în care eu mă cuprind ca persoană în morfogeneza fiinţei mele eonice. Ciclul uman este evul în care Antropos se cuprinde ca fiinţare divină în morfogeneza zeităţii Tale ca Om. Antropos nu întruchipează Omul, ci doar o fanie a devenirii persoanei întru divinitate. La fel, Omul realului nu îl întruchipează pe Dumnezeu, ci o fanie a devenirii lui Antropos întru umanizare (zeificare).
Ca antropos, ce evoluez în actuala realitate cronospaţială, mă aflu în al patrulea stadiu al morfogenezei, cel pământean. Am parcurs ciclul saturnian unde mi-am format corpul fizic - voinţa. În următorul – solar mi-am adăugat peste el corpul senzitiv - afectivitatea. În al treilea – ciclul lunar mi-am stratificat corpul intelectual - raţiunea. Sunt stadiile de dezvoltare a creierului meu: neurovegetativul, reptilianul (senzorio-afectivul) şi neocortexul (raţionalul). Deci, sunt cam la jumătatea devenirii în actualul big bang. Dincoace de respectivele veacuri, în perioada terrană, mi-am conştientizat eul. Nu ştiu dacă stadiile pe care le voi urma se vor chema jupiterian, venusian şi vulcanic. Dar în fiecare dintre ele îmi voi adăuga creierului un nou strat ce îmi va permite acesul pe verticala cunoaşterii lumii suprasensibile. Astfel, cu noile capacităţi ale fiinţei întrupate, în următorul eon mă voi înălţa în ierarhia cerurilor, adăugându-mi noi dimensiuni ale divinului pe cale senzorio-raţională şi pe cea care astăzi o numim spirituală. Nu va mai fi nevoie de o instruire specială, disciplinizare spre a trezi potenţe necesare cunoaşterii lumii suprasensibile deoarece aceasta mi se va dezvălui natural prin evoluţia creierului. Spiritul va pogorî asupra fiecărei întrupări antroposice şi va lucra precum un duh în mine. Deci, prin trăire spiritul se descarcă asupra trupescului, adăugându-i gnosticitate, iar prin murire trupescul se descarcă asupra spiritului întărindu-i onticitatea.
Învăţatul chinez Li Hongzhim, întemeietorul mişcării Falun Gong, consideră că orice realitate trece prin stările de naştere, dezvoltare, stagnare şi degradare. În ultima fază, chiar şi fiinţele divine sunt sortite pieirii. Spre a le salva Creatorul a înfiinţat la margiea Existentului Trei Tărâmuri: Al Dorinţelor, Al Formei şi Al Fără Formei. Fiecare mai cuprinde încă zece ceruri, astfel încât se ajunge la o stratificare pe treizeci şi trei de niveluri. A cerut fiinţelor divine să creeze, după chipul şi asemănarea fiecăreia, rase de oameni pe care el i-a însufleţit. Cu aceste fiinţe umane corporale, aflate la nivelul cel mai de jos din punct de vedere spiritual, a populat respectivele tărâmuri. Deci Tu, doamne, sub fania Ta de Om ai reprezenta ipostaza marginală a divinului în expansiuea sa creatoare.
Realitatea umanului oferă condiţiile cele mai grele de fiinţare. Spre a supravieţui, sufletele aflate în trupuri umane trebuie să pătimească potrivit karmei spre a învăţa cum să se adapteze şi purifice pentru a atinge mântuirea înălţării spre sferele înalte. Adaptare înseamnă asimilarea ordinii actuale şi engramarea ei drept ordine postexistentă. În acest mediu ostil ele pot evolua până la nivelul treizeci şi trei. Prin exerciţiul supravieţuirii se realizează şi un fel de antrenament al trupurilor, călire (memorare a devenirii) spre a le mări rezistenţa, spori potenţa adaptativă şi întări legătura cu divinul. În faza finală a degradării realului în aceste trupuri vor fi salvate fiinţele divine cele mai înalte, pure. De aici, prin ele, va porni evoluţia noii realităţi, big bang-ul următor.
Această interpretare deschide o nouă perspectivă. Până acum gândirea, ajunsă la stadiul pământean, Te imaginează drept perfecţiunea unică, puritatea absolută, reperul existenţial către care tinde devenirea ierarhiei în forma ei spirituală. Existentul Tău etern, eminamente spiritual, se construieşte prin stratificarea de realităţi cu grade diferite de efemeritate. Actuala realitate fizică e lumea sensibilului. Sensul devenirii e acela ca orice stare nou apărută să tindă spre suprasensibilizare şi divinizare. Asta înseamnă o deplasare către un centru, o contracţie şi concentrare a existentului în Spirit, cristalizat ca un supraeu.
Teosofia imaginează o stratificare a ierarhiilor spirituale ce îl are în vârf pe Maytreia. Destinul oricărei entităţi aflate la marginea evoluţiei realului este de a parcurge lungul drum al devenirii spirituale până la identificarea cu absolutul. Antroposofia încearcă să deplaseze spiritualul fiinţei umane către centrul spiritualului universal, tinzând să facă din Om personajul suprem al existentului. Eul persoanei, îndepărtându-se de corpul fizic, profanul primitiv, cu fiecare nou corp spiritual pe care şi-l adaugă urcă olimpul devenirii sale zeieşti. Este o fenomenologie a compactării care se petrece în devenirea pozitivă, comprimativă a big bang-ului. Sensibilul şi realul colapsează spiritual în Eu – moment de străluminare când autoconştientizarea îmi proclamă identizarea.
Creştinismul îl declară pe om vârful creaţiei, dar o creaţie capodoperă a Creatorului. Relaţia sa cu divinul e una de subordonare absolută, la fel ca între autor şi lucrătura sa, până la urmă un obiect al facerii. Tu eşti stăpânul ce m-a modelat (sculptat) şi poţi dispune de mine - creatura cum vrei. Eu nu sunt decât mielul din turma Ta, blestemat la ispăşirea unei vine originare. O vină ce nu ţine de mine, ci de travaliul Tău creativ. Într-un fel sunt rebutul vinovat că nu a ieşit conform cu proiectul şi voinţa autorului. Iubirea şi credinţa în Tine mă ajută, în urma judecăţii de apoi, să îmi depăşesc condiţia de miel rău, păcătos şi să-mi recapăt nemurirea. Prin modelul lui Iisus îmi spui că mă pot ridica până la dreapta Ta ca părtaş al Trinităţii. Dar eu Mitică, genetic, am o demnitate ontică net inferioară Fiului. El este entitatea pură (cristul), preexistentă, venită pe Pământ să se nască prin Maria spre a plini o misie sacră. Eu sunt făcutul, artefactul din laboratorul procreaţiei spre a ispăşi pe pământ vina biblică. Iisus e un aristocrat ceresc care, după ce îşi îndeplineşte misiunea chiar prin propriul sacrificiu, revine ca Fiu al Împăratului la conducerea împărăţiei cereşti. Eu sunt un artefact imperfect, un plebeu proscris (autoportret) ce doar aduc cu Tine la chip, o caricatură a Ta. Dacă voi reuşi să-mi obţin iertarea şi nemurirea voi rămâne o entitate menită să îndeplinească roluri minore în partea de jos a ierarhiei divine, în rezervaţia numită rai.
Antropoteismul aşează fenomenologia Omului în matca sa reală. În starea de antropos se găseşte pe sensul expansiv al big bang-ului. La momentul zero Neantul iese din sine şi se antizează, iluminează, dezvăluie. Celelalte viziuni îşi plasează fenomenologia pe sensul opus. Antul, care s-a arătat, începe să se retragă în sine, neantizeze prin colapsarea în Eul neantic. Strădania mea vizează răsturnare respectivelor abordări prin schimbarea sensului devenirii şi imaginarea Ta nu drept corp spiritual închis în sine (Eu unic), entitate eterică, ci drept spirit care s-a însufleţit prin întrupare devenind lume. Corpul spiritual se referă la entitatea impersonală care nu gândeşte şi nu simte, asemănătoare matrice germinative (plod) ce îşi aşteaptă momentul să implodeze ca o energie vitală, forţă divină. Este stare a Ta (Omega) aflate la sfârşitul fenomenologiei realului. Aici a ajuns antroposul pe calea umanizării, alergării după nemurire prin urcarea treptelor ierarhiei spirituale până la identificarea cu Tine.
În cazul antropoteismului se porneşte de la începutul Alfa când zeul iese din sine (neant) prin marele act al creaţiei, coboară treptele spiritualului către real prin corporalizări antroposice, prefigurându-se Om în fania sa sensibilă de persoană fizică drept Anthropotheos. Sublimul nu mai înseamnă eterizarea trupului fizic pe calea spiritualizării, urcarea ca un sisif a suprasensibilului, ci corporalizarea spre fizicalitate a Spiritului şi sacralizarea trupescului prin experienţa trăirii. Prin spirit se produce fiinţarea, prin trup se ajunge la delirul trăirii. Pentru că numai aici pot sălăşlui înţelepciunea şi iubirea - temeiurile fericirii. Trupul încetează să mai fie natură provizorie, păcătoasă, stricăcioasă ci corola şi scopul final al creaţiei care va evolua către gândirea superioară aptă a opera neconceptual, în maniera artistică, cu concreturi. Concretul va deveni metafora prin care Mintea Unică îşi va releva Frumosul. Dreptatea va înlocui binele şi răul în guvernarea lumii. Realul şi iluzia se vor unifica în Adevăr. Veşnicia va căpăta manifestare trupească, iar trăirea va reprezenta adevărata nirvana a Devenirii, scopul existentului.
Până atunci, însă, pe întinderea stadiului pământean, trăirea extazului va continua şă aibă sens, ca esenţă rară, numai dacă ţine o clipă – cât durata trupescului persoanei; în eternitatea spirituală nu se poate vorbi de trăire, aşa numita viaţă de după moarte e o sclavie în imperiul ierarhiei. Nu eternitatea contează, ci fervoarea clipei de trăire trupească la care spiritul ajunge. Este o trăire a clipei ca pe o eternitate, una dinamică, reală a plinătăţii, a năvalei viului şi identificării cu splendoarea vieţii, nu una selectiv-onirică, telepatică, autocontemplativ - simbolică a trezirii treptate prin cufundarea în sine. Nu e bucuria privirii unui film, ci satisfacţia dramatică a senzorialităţii trăirii active a libertăţii rolului din interiorul acţiunii. Trăirea nu se mai petrece într-o lume exterioară, ci în una autentică a sa pentru că omul aparţine lumii şi lumea aparţine omului. Ea nu va mai fi una a exersării, antrenamentului şi autodisciplinării spirituale, ci una a spontaneităţii reale determinate de năvălnicia vieţii.
Şi se pare că lucrurile chiar aşa se petrec în realitate. Nu Omul se zeifică, Zeul se omeneşte prin creaţie. Existentul, în loc să se contracte către un Centru şi să se în dizolve în Spiritul Unic, se dilată în realitatea pământească, iese din sine prin miliardele de oameni muritori ce îşi trăiesc clipa de sublim. Nu odiseea spirituală va defini sensul vieţii, ci pătimirea karmică va reprezenta veritabila justiţie divină. Omul nu îşi mai sacrifică bucuria trăirii pentru o eternitate rece inospitalieră şi ostilă, ce aduce mai mult a exil, fiinţând ca spiritualitate singulară. Schimbarea sensului devenirii permite Singularităţii, prin corporalizare şi multiplicare, să-şi trăiască înmiliardit savoarea clipei, desfătându-se în compania semenilor. Nemurirea rece în însingurarea aridă a spiritualului nu poate fi edenică. Raiul poate fi numai pe Pământ şi de el se poate bucura numai spiritul care a reuşit să se întrupească om. Fericirea e o trăire unică, dar nu aparţine unicităţii. E dincolo de extazul plăcerii senzorialului, ca stare de graţie are sens numai dacă e împărtăşită cu ceilalţi. Un om singur pe pământ nu poate avea conştienţa fericirii. Doamne, ca zeu, Tu poţi fi orice, dar niciodată fericit! De aia vii pe pământ, să te fericeşti ca Om.
Modelul anthropotheic propune o nouă etică. Ce ai zice dacă toţi pământenii ne-am considera unul pe celălalt zeu şi ne-am comporta ca atare între noi? Eu să-i spun aproapelui “domnule zeu”şi să-l iubesc şi respect ca pe un dumnezeu, iar el la fel pe mine. Prin înnobilarea cu conştiinţa zeităţii mele m-aş elibera de sentimentul vinovăţiei, m-aş purifica de toate relele, micimile şi păcatele lumeşti. S-ar alege praful de lumea asta incultă, lacomă şi conflictuală. Dar, mai ales, nu te-aş mai căuta, doamne, undeva departe în afara mea ca pe un stăpân căruia să-i cerşesc umil, tremurând şi suferind, bunăvoinţa. Şi nici nu m-aş mai îndoi de existenţa Ta pentru că Te-aş întâlni zilnic în mine şi lângă mine, plimbându-ne prin raiul pământean. Moartea ar înceta să mai fie o teroare, nu m-ar mai înspăimânta pentru că aş accepta-o ca pe o lungă călătorie a spiritului meu prin eternitate către întruparea ce-mi va oferi clipa de fericire. M-aş simţi ca o albină, plecată să adune nectarul, care ştie că la capătul drumului o aşteaptă picnicul unde îşi savurează clipa de trăire ca pe o picătură de miere.
Când anthropotheitatea va deveni mod de viaţă scapi şi Tu de singurătate şi Te am permanent atât de aproape! Mântuirea nu înseamnă transformarea omului în zeu, ci coborârea zeului prin şi printre oameni. Nu e lepădarea de păcatele pământeşti, pentru că acestea vor dispărea de la sine când Tu te vei lepăda de singurătatea rece a spiritualului, întrupându-te Om. Ca zeu, venit să locuieşti pământul aduci cu Tine mântuirea, nu poţi fi păcătos.
Motto-ul antropoteic ar putea fi: o eternitate de singurătate divină nu face cât clipa de fericire omenească! Un nou hedonism? Hei şi ce, priviţi în jur! Se întâmplă şi e natural, încă ne naştem cu goliciunea la vedere. Mai degrabă un nou umanism. Dar nu va fi unul al plăcerii carnale şi al crimei, ci un hedonism al savoarei intelectuale ce va instaura triumful raţiunii într-o lume în care metafora ştiinţifică şi paradoxul sunt temeiul creativităţii. Când instinctului, senzaţiei, raţiunii se va adăuga un nou strat nu vom mai fi preocupaţi să explicăm suprasenzorialul, ci extraraţionalitatea. Asta va permite evadarea din actuala civilizaţie bazată pe ordinea afectivităţii prin instaurarea uneia a libertăţii raţionale. Omul nu va mai reprezenta scop al unei curse nebuneşti de distrugere a naturii sale. Sacralitatea sa nu va mai fi pictată, drept icoană, pe pereţii bisericilor, ci va deveni temeiul eticii antropoteiste. Nu războirea, ca până acum, ci noul hedonism va purta umanitatea către o altă epocă de aur.