agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 435 .



Despre mine, ca despre Tine
eseu [ ]
Anthropotheism vol 3. gnoetica umanului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2024-04-23  |     | 



Dacă ai avea răbdare să mă auzi doar o întrebare ţi-aş adresa. Nu dacă exişti, pentru că tocmai îţi vorbesc. Şi vorba românească: “ dacă n-ai fi, nu s-ar mai povesti!”Nici avionul nu a existat până când cineva l-a formulat idee, iar acum prins în nişte chingi tremur tot la decolare şi aterizare. Nu am nici-o îndoială că mă auzi şi mă înţelegi în limba asta despre care unii spun că e o adunătură de pe la vecini. Mulţumesc, fiindcă ai încredere în mine! Şi apoi, sigur, Te invoc din vrerea Ta; pentru că îţi doreşti nu doar să cred că exişti ci, mai ales, să îmi spui ceva. Dar, te implor, zi-mi-o cât mai neaoş pe limba mea, să te pricep! Cred în Tine nu pentru că m-ar fi convins Spinoza ori cele cinci argumente ale lui d’Aquino. Urmându-l pe Platon, din peştera mea nu am reuşit să ajung până la Tine nici pe cale senzorială, nici raţională. Am îmbătrânit, bâjbâind de unul singur pe calea ocultă şi luminiţa tot nu mi se arată. Poate dacă mă năşteam la Maglavit aş fi avut mai mult noroc!
Îmi pare rău că trebuie să-i dau dreptate lui Kant. Privind de aici, constat că existenţa nu e supremul argument ontologic care să Te ateste. Pentru că nu e doar atribut al Tău, ci şi al meu. Dacă nu-Ţi aparţine exclusiv Ţie nu poate fi invocat drept dovadă irefutabilă care să Te afirme.
Ba, mai mult, pentru că prin daturile mele îmi eşti inaccesibil, ca un cartezian convins, de existenţa Ta chiar mă pot îndoi; existenţa mea este, însă, în afara oricărei discuţii. Mă pot, doar, văita că nu am atins imperativul de a mă cunoaşte pe mine însumi. Pentru că dincolo de ăsta prin care destinul m-a obligat să trăiesc zilnic, hic et nunc, prin darurile naturale palpez o continuare a mea ce mi se dezvăluie progresiv în experienţa odiseei personale. Cum spune Heraclit, sunt un râu în a cărui aceeaşi apă nu mă pot scălda de două ori. Pentru a-mi accepta şi acea componentă invizibilă, mereu schimbătoare, am nevoie de formularea: “Cred că eu exist! “. Pe cel actual îl simt, îl pipăi, de cel trecut îmi aduc selectiv aminte, iar pe cel viitor îl voi cunoaşte la momentul potrivit.
După atâta intoxicare cu explicaţii, care mai de care mai cuantice, sub forma mea fizică, autoperceptibilă, am ajuns să mă imaginez drept corpuscularitate a unei unde. Mă constat în devenirea mea până îmi consum energia şi mi se stinge lumina. În acel moment voi uita totul despre mine. Urmează o perioadă de întunecime în care fac saltul către o altă cuantă pe lungimea de undă a aceluiaşi câmp. Prin întunecime, bulă luminoasă de spirit voi străpunge mult mai departe misterul şi voi înţelege mult mai mult decât văd acum ochii mei. Pentru că în noaptea de apoi o să fiu şi mai insomniatic, o să odihnesc în întunecime ca un viu, nu ca un mort. Prea mulţi adună dovezi despre viaţa de după ca să nu încep să-i cred. Cu energia şi lumina momentului şi a locului voi relua experienţa de la capăt şi aşa mai departe până când Judecata va hotărî că mi-am ispăşit osânda.
Habar nu mai am de cel sau de cei care am fost anterior. Lumea îmi spunea că seamăn izbitor cu tata, iar pe fiul meu mulţi îl confundă cu mine când eram mai tânăr. Trebuie să existe o memorie, o urmă a devenirii mele cuantice în ondulatoriu. Imaginez o axă a timpului, iar existenţa mea o sinusoidă. Pe baza experienţei pământene, când vorbesc de propria existenţă, cognoscibilă mie, mă refer la semisinusoida aflată sub axa timpului. În momentul zero în care străpung timpul şi trec dincolo, deasupra existenţei pământeşti, îl uit pe cel care am fost şi autoluminez cunoaşterii proprii semisinoida de deasupra timpului. Acolo voi avea un alt nume. Şirul de treceri ale mele (încarnări) m-au memorat în axa timpului drept sinusoidă. Această reprezentare sinusoidală a devenirii mele este Fiinţa.
Eu, mitică, reprezint un moment în devenirea fiinţei mele. Nu pot vorbi despre mine, persoana de azi, decât ca despre o reprezentare semisinoidală. Numesc această stare a mea existenţă în câmpul ontic al realului. Ca învăţăcel în ale ezoterismului nu pot să mă prefac că nu am aflat de kybalion şi învăţătura maestrului Hermes despre legea polarităţii. Simultan, deci, eu cel de sub axa timpului, fără să pot accede cognitiv la acea stare, coexist în câmpul morfic drept semisoida de dincolo de mine. Mă presupun doar când vorbesc de dualitatea mea, urmând să-mi aflu supraexistenţa după ce transmigrez acolo. Din păcate, îl voi uita pe cel de aici. Împreună, cele două semisoide, formăm fiinţa mea actuală. Doar ea, în timpul dat, are autopercepţia întregului său. Este cea care mă ştie şi cu celălalt nume de deasupra.
Existenţa mea nu se reduce, însă, la o sinusoidă ci la o vibraţie sinusoidală în devenirea pe care o numesc timpul meu. Multisinusoidalitatea, care mă reprezintă pe axa timpului meu, e fiinţă eonică. Deci, pot să fac următoarea afirmaţie: “existenţa mea ca înşiruire vibratorie semisoidală pământeană şi semisoidală cerească mă precede cunoaşterii mele senzorio-raţionale “. Ba, mai mult, ea se întinde în cadrul devenirii şi dincolo de timpul meu. Ca semisoidă eu nu îmi pot percepe sinele soidal, ca sinusoidă nu îmi pot percepe timpul vibratoriu actual dar am presentimentul comuniunii cu celelalte sinusoide ale acestui timp. Cel care ne unifică este inconştientul. Iluminările sale îmi permit să-mi intuiesc şi jumătatea de sus şi continuitatea în timpul meu. Dacă aş putea să-mi cunosc inconştientul m-aş putea autoreprezenta raţional ca soidă a sinelui şi ca sine. Dar pentru a mă cunoaşte trebuie să fiu în afara mea; din interior, unde sunt dizolvat în devenire, nu mă pot cuprinde cognitiv. Cea care mă redă reprezentării mele drept mitică este jumătatea, semisoida de dincolo prin inconştient. Eu arăt în ochii şi mintea mea aşa cum mă pictează semisoida cerească pe pânza inconştientului. Toate latenţele şi potenţele mele, numite paranormale, întregul ezoterism de acolo sunt activate.
Deşi, cu daturile personale, mă percep drept entitate fizică în realitatea ontică eu sunt semisoida pământeană, doar o imagine gnostică. Simţurile mele nu o percepe însă drept imagine, ci realitate materială. Are dreptate Platon, sunt umbră a semisoidei cereşti; iluzia pe care inconştientul, prin personanţă, o proiectează, potrivit nivelului de vibraţie, drept corpuscularitate – fizicalitate în orizontul conştienţei mele pământene. Eu mă pipăi şi mă conving de substanţialitatea mea pentru că aşa mă reprezintă mie mijloacele cognitive din propria înzestrare. Sunt entitatea imagistică cu aparenţă fizică sub care senzorio-raţionalitatea proiectează ideea - mitică din inconştient în conştienţă. Poate la un alt nivel de vibraţie (mai înalt) daturile mele m-ar proiecta drept undă sau entitate - morfă spirituală.
Privit analitic din afara spaţiotemporalităţii personale cineva mă constată sub trei existenţe: persoana numită mitică – semisoida pământeană; fiinţă – sinusoida întregită şi cu jumătatea mea cerească (aura, îngerul păzitor); fiinţa eonică – succesiunea de vibraţii sinusoidale (memoria încarnărilor) în timpul personal. Dar eu mai am şi o a patra dimensiune – cea de dincolo de timpul meu actual; o nesfârşire unde sunt definibil atât cât poate să mă cuprindă observatorul exterior. Aceasta reprezintă divinitatea mea. Identitatea personală din real (umbră ontică) e o prelungire a supraidentităţii existenţiale (onticitate gnostică) din inconştient (Mintea Unică).
Deci, eu cel care pot să mă constat doar mitică sunt mult mai mult decât atât. Simultan coexist ca persoană, fiinţă, fiinţă eonică, zeitate. Ontic, împreună formăm o Ceva pe care, însă, nu pot să mi-o reprezint mental. Sunt o entitate care nu posedă conştienţa supraidentităţii pentru că îmi lipseşte stratul de pe creierul actual care să mă perceapă integrat. Mi-e greu acum să mă imaginez sub ce chip mă reprezentam pe când nu posedam neocortexul. Numesc această totalitate entitară, ce-mi uneşte realitatea cu existenţa, EU. Interferenţa tuturor acestor stări la un loc îmi determină manifestările mele pământene. Când îmi voi adăuga şi cortexul viitor (viitocortexul) altfel mă voi vedea în oglindă şi puterile mele, astăzi numite ezoterice – clarviziunea, telepatia, teleportarea etc, mi se vor părea normale. Cu echipamentul de azi îmi imaginez călătoriile în timp ca o deplasare a mea prin realitatea bigbanggică şi extra. O imposibilitate, pentru că eu trăiesc doar în timpul meu. Nu pot ieşi din prezent spunând că mă duc în trecut sau în viitor pentru că respectivele stări vor fi prezentul meu. Sub următorul EU, echipamentul personal îmi va permite să rulez filmul timpului (devenirea) înainte-înapoi şi să suprapun cognitiv trecutul ori viitorul peste mine. Astfel poate fi înţeleasă teleportarea temporală. Nu ca pe o ieşire ontică din prezent, ci ca pe o deplasare gnostică a filmului devenirii. Nu mă întorc existenţial eu în vremuri, nici nu pot să le preced; aduc cognitiv vremurile la mine, suprapun existentul peste realitatea mea. Nu eu călătoresc, trecutul şi viitorul gravitează gnoetic în jurul meu.
Evoluţia mea nu înseamnă o deplasare a propriei entităţi pe scara ierarhiei spirituale pentru că eu sunt universul care mă autoconstruiesc prin succesiunea de adăugiri a reîncarnărilor. Eu sunt matricea, nucleul, embrionul stabil, reperul existenţial ce mă dezvolt, atrăgând şi adăugând viitor la entitatea mea. Trecutul e memoria decantării, sub formă de prezent, a acestui viitor. Nu eu urc spre cer să mă dumnezeiesc, cerul coboară şi se adaugă fiinţei mele, ajutându-mă să cresc ca un nou univers – antroposic până la nivelul treizeci şi trei când mă voi desăvârşi ca OM – zeu. Toată această construcţie prin adăugare de straturi gnostice, fiecare conştientizând substructura, reprezintă arhitectura Minţii Unice. Existentul e o minte care se gândeşte prin mine, autoconstruindu-se la infinit.
Spiritualismul mă imaginează drept o bicicletă care străbătând pe verticla cerurilor devin motoretă, motocicletă, maşină de curse, avion, rachetă etc. Antropoteismul procedează în sens invers. Sunt cuanta în jurul căreia se formează nucleul, peste care coboară cerul atomului, al moleculei, celulei, al astrului, al biosului, antroposului şi al noosului zeiesc. Aşa cum Pământul nu urcă spre Cer, ci cerul pogoară pe pământ (sofianism), nici omul nu urcă la cer, dumnezeindu-se; dumnezeu se omeneşte, pogorându-se cer după cer - stratificarea creierului – asupra lui antropos.
În prezent, spre a putea afirma că mă cunosc, eu trebuie să-mi conştientizez toate cele patru stări. Cel care deţine această conştienţă e Supraeul meu pe care încă nu mi l-am integrat ca strat cortical entităţii actuale. Se află încă în afara mea, dar pogoară asupra-mi ca o ploaie gnoetică ce îmi fertilizează gândirea. Această ploaie reprezintă inconştientul meu – dimensionalitate cronospaţială a Minţii Unice. Numesc această potenţă cognitivă înţelegere abisală. Poate că şi asta voia să ne spună Nietzsche prin acele afirmaţii: “Fiecare este sieşi cel mai apropiat” şi ”Fiecare este sieşi cel mai îndepărtat”. Ca pământean îmi sunt cel mai apropiat de trecutul pe care l-am integrat drept temelie – orizontalitate a mea. Prin ea ţin legătura cu semenii. Prin dimensiunea cerească îmi sunt cel mai îndepărtat, mă învecinez cu verticala viitorului. Prin această dimensiune mă contaminez cu divinitate. De aceea semnul, simbolul care mă reprezintă e crucea. Prin mine, pogorârea spiritului asupra mea se uneşte Cerul cu Pământul.
Fiindu-mi mult prea apropiat ori mult prea îndepărtat, cu slabele-mi mijloace pământene eu nu mă pot cuprinde ca întreg, onticitatea mi-e mult mai vastă şi mai profundă decât potenţa cognitivă a persoanei. Sunt mult mai mult decât pot să mă cunosc. Acel care pot să mă cunosc sunt persoana mea pământeană. Întinderea din afara mea, ca un cordon ombilical mă leagă cu Tine, Doamne. Drept Mitică nu-mi pot reda cognitiv semisoida cerească, fiinţa, fiinţa eonică şi zeitatea care, deocamdată în stadiul actual de evoluţie, îmi par că aparţin lumii suprasensibilului.
Senzorio-raţionalitatea redă limitat, aici şi acum, dar şi deformat înţelegerea abisală. Experienţa pământeană cuprinsă de către mine (persoana) prin simţuri şi gândire o conştientizez drept stare corpusculară – fizicalitate materială, existenţă trupească, nu umbră. Însă, repet, numai persoana percepe sub această stare realitatea în care trăiesc. Restul neştiut ataşat persoanei îmi semnalează să mă intuiesc, presupun şi sub indefinita dualitate corpo-spirituală. Dar, sub cele patru stări, numai înţelegerea abisală mă redă mie ca întreg în câmpul mental, unde mă conştientizez drept undă (spirit). O undă mentală sub care Conştiinţa Universală îşi poartă gnoeticitatea bingbanggică.
Într-o exprimare oarecum metaforică, dificultatea autocunoaşterii soidale a sinelui apare din aceea că starea mea de persoană - umbră îşi doreşte să cunoască soarele, adică să cuprindă şi celelalte dimensiuni ale EU-lui. Ca şi cum grăuntele de nisip ar încerca să cuprindă şi descrie muntele. Ca munte pot doar afirma că sunt misterul ce mă conţin şi ca persoană. Dar eu, mitică, nu pot decât să înţeleg câte ceva despre persoana mea. Rest al înţelegerii proprii rămân o latenţă abisală în inconştient, de unde licăresc intuitiv. De aceea, oricât de introspectiv m-aş vrea, pentru mine împlinirea imperativului delphyan “Gnothi seauton!” îmi pare o imposibilitate. În schimb, dumnezeitatea mea – legătura ombilicală - îmi permite, Doamne, să îţi afirm onticitatea. Dacă eu exist (fiinţez) în temporalitatea mea, dincolo de ea exist ca TU! Din propria perspectivă sunt dumnezeitatea ce mă cuprind în onticitatea Ta ca o corpuscularitate în unda Devenirii. Privind dinspre Tine, EU sunt un prezent al TĂU!
Cum pe axa timpului personal sinusoidează toţi semenii mei pământeni contemporani numesc această secvenţă a devenirii timpul antroposic. Fiinţa unică, memorie şi reprezentare a existenţelor sinusoidale în timpul antroposic al devenirii, este Anthrophos. Se înţelege că, drept EU, mă includ, pe orizontală, în el. Iisus, anthroposul ce se considera Fiul, pe elicoidala devenirii l-a numit Omul – Tatăl şi stăpânul universului nostru. Dar, dincolo de timpul antroposic, există veacul veacurilor. Acest supratimp ori nontimp trebuie să aibă şi el un stăpân. Şi acela nu poţi fi decât starea mea de Tu, Doamne, cel care, pe calea Devenirii, urmează să Te adaugi fiinţării mele. Acum când îţi vorbesc, în fapt, mă adresez mie celui care voi fi. Ca Eu mă locuiesc în prezent, ca El mă locuiesc în trecut, ca Tu mă locuiesc în viitor. Deci exişti, eşti Eu cel din viitor!
Am operat această simplificare pentru a face posibilă înţelegerea existenţei Tale. Lucrurile stau, însă, puţin mai diferit. Potrivit unei legi hermetice – principiul (axioma) corespondenţei: “ce este sus este şi jos şi ce este jos este şi sus”. Asta înseamnă că semisoida pământeană şi semisoida cerească sunt identice ca demnitate ontică şi potenţă gnostică. Forma gnoetică este cea care le identifică şi conferă unicitate identitară fiinţei. Ea reprezintă o constantă, însă între cele două planuri diferă nivelul ei de vibraţie. Acesta permite fiecărei semisoide să se manifeste sinusoidal – înşiruire succesivă de sinusoide. La supervibraţie timpul se contractă şi semisoida cerească apare ca o continuitate ondulatorie (spirit). La subvibraţie timpul se dilată şi semisoida pământeană apare ca o înşiruire de sinusoide (corporalităţi) cu pauze între ele - spaţialitatea. Această relativizare (încetinire) a timpului de succedare permite ieşirea din instantaneitate.
Cogniţia are vreme să articuleze imagini, concepte cu care în pauza intersinusoidală formalizează constructe mentale. Devine posibilă gândirea logică – vizualizarea raţionalităţii (ordinii gnoetice). Doar în afara instantaneităţii persoana poate raţionaliza ordinea gnoetică potrivit propriei stări şi propriilor necesităţi. Aici devine posibilă creativitatea mentală corespunzătoare trăirii pământene. Persoana construieşte cognitiv o lume a subvibratoriului – fizicalitatea spaţiotemporală ca veritabilă onticitate, care reprezintă o copie deformată a instantaneităţii. Din perspectiva undei realitatea pare o umbră, iluzie a sa. Prin această stare de persoană omul se manifestă demiurgic – creator şi făuritor de lume. În universul persoanei apar noi forme, care vor fi reflectate (absorbite) în câmpul morfogenetic. În cronospaţialitatea sa, persoana deformează ordinea gnoetică (instantaneitatea) şi o îmbogăţeşte cu noi forme (liberul arbitru). În starea de persoană omul e făuritor de forme fizice şi mentale.
Sintetizând, la vibraţie supraluminică forma semisoidei cereşti se manifestă ondulatoriu, iar la vibraţie subluminică forma semisoidei pământene devine corpusculară. Asta înseamnă că semisoida cerească va fi reflectată gnostic drept entitate spirituală - angel, iar semisoida pământeană drept entitate fizică, corporală - demon. Purtător al matricei genetice, la naştere, eu vin din universul luminic în cel pământean cu memoria formei mele spirituale. În acest univers umbros de joasă vibraţie - semiîntuneric reflecţia gnostică este orbită datorită încetinirii şi nu permite conştientizarea din primul moment a formei mele corporale. E nevoie de o perioadă de adaptare a ei, circa şapte ani, până îmi va oferi conştienţa noii stări a formei mele, autopercepute drept o nouă identitate. Pe măsura descărcării gnostice a inconştientului prin efectul de personanţă eu mă personalizez drept “mitică”. Experienţa trăirii pământene, demiurgie, reprezintă personalizarea fizică a formei mele spirituale (Eul) – un soi de hologramare a ei. Holograma va diferi, însă, faţă de modelul spiritual datorită întâmplărilor karmice – demiurgiei creative generate de navigarea în spaţiotemporalitate.
Durata trăirii personale e direct proporţională cu manifestarea demiurgiei, abaterii de la ordinea gnoetică. Pulsaţia pământeană a fiinţei se întrerupe în momentul în care persoana s-a încărcat cu un asemenea grad de deformare încât riscă să se îndepărteze de la principiul corespondenţei. Riscul malformării dincolo de identitarea cu semisoida cerească, care ar întrerupe ciclul sinuisoidal, e cauza muririi. Murirea trebuie înţeleasă nu ca pieire ci ca un salt karmic, autoreparatoriu, pe calea autocunoaşterii. Persoana moare pentru că intrând în supravibraţie face saltul în instantaneitate, trece din corpuscular în ondulatoriu. Datorită şocului vibratoriu uită persoana care a fost şi aici se autopercepe drept entitate spirituală – fiinţa eonică în cadrul devenirii. Prin “îmbăierea” în instantaneitate, încărcătura persoanei e decantată în inconştient drept karmă (hartă) a viitoarei întrupări. Acest inconştient este Mintea Unică la care, pe scala devenirii, ne racordăm rezonatoriu potrivit fiecărei vibraţii personale.
Secretul existenţei Tale se află, deci, ascuns în mine. Doar aici pot eu să Te caut, pentru că în eternoinfinitatea din afara mea nu aş avea curajul să ies, nu mă lasă instinctul de autoconservare pentru că m-aş risipi şi m-aş pierde. M-aş afla în postura unui nonexistent care caută existentul. Imperativul “cunoaşte-te pe tine însuţi!” deşi mă are adresant pe mine reprezintă calea descoperirii Tale. Alegând să merg pe ea, am de făcut patru mari popasuri (meditaţii). La capătul primului trebuie să-mi explic cine sunt ca persoană şi îmi voi adăuga un spor de raţionalitate. După a doua etapă de mers voi ajunge să înţeleg fiinţa, devoalându-mi spiritualitatea – mă văd din afara propriei corporalităţi. La finalul popasului următor voi fi în măsură să intuiesc fiinţa eonică – autoproiecţia în realitate a eului, iar după a patra etapă ar fi posibil să mi se releve zeitatea. Prima etapă o pot parcurge cu mijloacele conştienţei, dar implică riscurile pe care le presupune receptarea Ta prin limitările (infirmităţile) sensibilităţii şi raţionamentului logic. Ştiu că ajung la relativism, antinomie şi paradox. Asta păţeşti când, cu daturile morfice, încerci să scrutezi dincolo de zări ontologicul. Pentru celelalte, accesul gnostic se complică şi mai mult pentru că sunt nevoit să abandonez empirismul şi raţionalismul pozitivist. O vreme m-aş lăsa călăuzit de deschiderile oferite de către dogmă şi metaforă, dar în final voi fi nevoit să apelez la categoriile abisalului - inconştientului şi să mă las sedus de fantasmele gândirii magice. Din infinitatea acestora mie îmi sunt date în prezentul actual numai câteva - instinctualitatea, presimţirea, memorarea, înţelegerea, reprezentarea, reveria, intuiţia, revelaţia, credinţa şi poate unele dintre cele care, zice-se, aparţin paranormalului. Deplasarea cognitivă dinspre fizicalism (văd) către energetism (simt) şi în continuare înspre psihism (presupun) înseamnă o destrupare de semnificaţie a gândului. Doar prin această undizare gnostică, demorfizare mă apropii de onticitatea suprasenzorială.
Îndepărtarea şi desprinderea de persoană implică pierderea identităţii, uitarea celui de unde am plecat şi dizolvarea – identificarea cu fiinţa. Deci, calea veritabilei cunoaşteri este calea dispariţiei, a morţii mele fizice. Muşcând din fructul cunoaşterii Adam şi-a pierdut nemurirea. Ascensiunea gnostică prin atemporalizare înseamnă unificarea demonului cu îngerul întru fiinţă – întregirea sinusoidei. Acest lucru este posibil numai la capătul unui ciclu de reîntrupări. Mai departe, prin ieşirea din prezentul personal, imaginara axă a timpului devine axă a fiinţării eonice, acumulare de veşnicie în cadrul devenirii. Gnoetica fiinţării mele eonice, în cadrul căreia se unesc onticul cu gnosticul, reprezintă apogeul autocunoaşterii. Împlinirea imperativului delphic pentru mine echivalează cu un transfer de conştienţă prin care Tu începi să iei act de tine. Până atunci erai Increatul care de acum, prin adaosul fiinţării mele eonice la celelalte fiinţări, începi să te creezi drept Anthropotheos. În cadrul acestei întrupări, ca eon dogmatic începe starea mea de zeitate. Sunt amintirea formei care-am fost din care Te întrupezi Om!
Descartes în celebra sa formulare prin care îşi definea existenţa - dubito, ergo cogito; cogito ergo sum - îşi baza cugetarea pe circa doi la sută din capacitatea minţii de a raţiona. Formularea pe care o propun se întemeiază, însă, nu pe acest exerciţiu logic, ci pe gnosticitatea acelui nouăzeci şi opt la sută numit inconştient, care reprezintă temeiul latent al înţelegerii abisale. M-am pipăit, m-am privit în oglindă, am stat de vorbă şi cu alţii despre mine. Şi pentru că toate astea le-am făcut eu înseamnă că, fie şi numai sub starea de persoană sub care mă pot percepe, exist cu adevărat. Când am închis ochii să adorm m-am îndoit că pe timpul nopţii mai exist. Dar dimineaţa am redescoperit că, într-adevăr, sunt tot eu. Deci, credinţa mea că exist se confirmă ca gnosticitate şi mă confirmă ca onticitate. Dar o credinţă confirmată nu mai e credinţă, devine certitudine. Acesta e numai primul pas al depăşirii cognitive a condiţiei mele de persoană – convertirea credinţei în certitudine. Calea accesului către mine prin credinţă rămâne, în continuare, deschisă pentru că totuşi, unele manifestări imprevizibile ale mele în anumite împrejurări mi-au întărit necesitatea credinţei unei autoexistenţe criptice. Nu mă pot cuprinde pe de-a întregul, ca totalitate, prin cunoaştere senzorio-raţională, dar credinţa că exist îmi oferă speranţa redării mie în integralitatea mea.
Prin credinţa mea în mine, platoniciana umbră pământeană (imagine ondulatorie) – kosmos aisthetos se uneşte cu ideea (undă) care-mi conferă existenţă autentică sub condiţia de fiinţă spirituală. Fiinţarea (proiecţia) selectează, izolează ideea din kosmos noetos şi o uneşte cu umbra ei care mă reflectă drept om. Credinţa, ridicată la rang de metodă gnostică, funcţionează ca o potenţialitate ce mă validează şi ca onticitate, afirmându-mi existenţa. Acum pot afirma liniştit: “ Cred că exişti, doamne!“ pentru că, aşa cum s-a verificat, credinţa mea că exist nu mă înşală. Încrederea în credinţa propriei existenţe potenţializează existenţa Ta.
Îmi mai rămăseseră unele dubii legate de capacitatea mea de a Te cuprinde. Umbra e o reflecţie a ideii, dar poate ea la rându-i reflecta ideia? S-a dovedit că da! Inconştientul meu e un lac în care ideia se oglindeşte precum luna. Undele apei mitică-umbră sunt capabile să reflecte ideea-om. Dar între pruncul mitică şi eu cel de azi e o diferenţă enormă, pare că nu ne leagă nimic. Şi totuşi, când mă rostesc am conştienţa integralităţii coezive a apartenenţei la aceeaşi umbră, căreia cunoaşterea îi spune ego. Deci, am capacitate unificator-integratoare a corpuscularităţilor (succesiunea de stări proprii în trăirea ca persoană), funcţionez ca o undă. Acest lucru e posibil pentru că inconştientul e o categorie abisală prin care, persoană, reflectez şi în afara mea. Acolo în afara mea eşti Tu – unicitatea fiinţială căreia aparţin. Dincolo de conştienţă populez drept umbră câmpul morfogenetic. Dar sunt o umbră care mă aprind, mă activez iluminându-mi înţelegerea Ta ca Eu. Reflecţia ideii-om este o undă căreia îi spunem gând. Viteza cu care se deplasează îl delocalizează, îl face aspaţial şi atemporal, adică îi conferă instantaneitate. Dar şi ubicuitate. Asta face posibil ca unda (persoana-umbră) şi ideea-om să fie simultan pretutindeni în acelaşi timp şi loc. Această coincidenţă identifică umbra-mitică, în devenirea ei omogenizatoare cu ideea arhetipală om. Şi dacă Tu eşti ideea absolută – ideea ideilor, eu mitică-umbră pot fi coincident cu Tine, doamne. Mă configurez drept undăîn câmpul Tău spiritual. Cu o singură condiţie: ca Tu să fii şi idee-om. Şi, repet, e adevărat; ne-o spune Iisus când se declară fiul Omului.
Deci, doamne, ne facem un serviciu reciproc. E ca finţialitate unificatoare idee-umbră, atunci când mă rostesc, vibratoriu, Te ipostaziez drept divinitatea Om. Şi aşa am ajuns la argumentul lui Mitică, care sună cam aşa: “Tu, doame, neapărat trebuie să exişti pentru că exist eu; eu-mitică exist pentru că Tu – lumină a omului-idee te reflecţi pe Tine.”. Nu pot cuprinde decât ca pe o imanenţă a interiorităţii mele, acel încă necunoscut abisal pe care îl destăinui treptat până la autoepuizare în experienţa propriei trăiri. Numai aşa Tu, increatul şi indefinitul Devenirii, poţi fi antropomorfizat.
Dacă nu mi-ai fi, nu te-aş căuta! Exişti în mine ca o presimţire – zarea mea interioară , refulare a esenţei universalităţii Tale; Te deţin, dar încă nu te-am găsit şi de aceea Te caut. Te am drept o inconştientă înţelegere, tensiune care mă activează, impulsionează să Te cunosc. Cunoaşterea înseamnă raţionalizarea (raţio), ordonare a misterului Tău potrivit înţelegerii mele. Drept cel mai universal semnificant (generalul generalurilor) e imposibil să nu Te afli în mine şi ca semnificat. Drept mitică, eu umbra-om am capacitate antropmorfizatoare a ideii-om care eşti. Deci exişti! Prin credinţa existenţei Tale inconştientul te înţelege şi mi te redă ca onticitate imanentă a existenţei mele în mister. În acest mod gnosticitatea şi onticitatea devin unul, iar dihotomia subiect obiect se dovedeşte un fals pe care mintea îl instituie în starea mea de persoană. Dispun de această posibilitate pentru că înţeleg inconştientul nu ca pe un organ, compartiment al creierului, ci drept categorie abisală a minţii unice, care eşti Tu. Ca mitică reprezint dimensiunea enstatică a ideii-om, iar ca dumnezeu Tu reprezinţi dimensiunea ecstatică a ei în cosmicitatea cronospaţială.
Încerc să mă conving că nu am luat-o razna, că nu sunt nebun când încerc să mă identific cu Tine. În upanişade ţi se spune Brahman şi eşti identificat cu Athman – Sinele uman, aflat dincolo de eu-rile individuale. Prin om misterul Tău se autorevelează (naşterea), iar în cadrul experienţei trăirii prin creativitatea sa se îmbogăţeşte. Murirea e calea prin care misterul ia la cunoştiinţă de sine. În spaţiotemporalitate, prin Anthrophos devi raţionalizabil, formulabil şi exprimabil.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!