Inima unei constituiri nu este alcătuită din pătimiri sau din expresii iubitoare, ci din convenții, sintagme și metafore. În același fel în care cerul nopții este alcătuit din stele care strălucesc în adâncuri de umbre, ca în împrăștiatul gol de-a lungul căruia apusurile se întind până la răsărit din lumina acelorași stele ce își reflectă ființa în ochii care le privesc. Ceea ce este fantastic, în acest mult ontologic, constă în faptul că a privi nu comportă doar o simplă valoare dinamică, deși, în acest context, ar părea că totul depinde de modul în care, între răsărit și apus, ori invers, ceea ce apare se manifestă ca o structură imuabilă în care integrala lumii pretinde că își află sursa mișcării prin care devine vizibilă. Cu toate acestea, mișcarea în care totul rămâne și prin care, de fapt, nu se schimbă absolut nimic, pentru că totul se manifestă ca o permanentă devenire incontestabilă, în ultimă instanță, este ceea ce simte inima oricărei constituiri provocată de modurile existenței. Ca atare nu există nici mai mult și nici mai puțin o altă inimă a unui alt fel de a fi, ci numai inima a cărei zvâcniri generează din memorii primordiale, împietrite în eternitatea tuturor zvâcnirilor din care se manifestă, aceiași eternitate a iubirii unice.