Cu actualul său dat natural, omul pământean poate percepe o lume pe care el o numeşte vizibilă şi poate presupune o alta pe care o numeşte invizibilă. El introduce prin cele două instrumente cognitive, percepţie şi presupunere, un arbitrariu în cunoaştere pentru că nu există decât o singură lume. Prima lume, accesată cu simţurile, o numeşte lume materială sau fizică, iar lumea accesată doar cu mijloacele logico-matematice ale minţii o numeşte imaterială, metafizică ori spirituală.
Fizica atomică, încercând să depăşască această iluzie cognitivă, a construit modelul clasic imaginativ al lumii atomice. Atomul fiind o entitate ascunsă, invizibilă şi indestructibilă propusă de vechea filosofie dar, în vremea actuală, devenită sesizabilă pe cale experimentală şi prin măsurători. Aşezat la baza lumii noastre unice, prin el vizibilul are un temei invizibil, modelul fiind validat matematic. Atomul este gândit ca un nucleu în jurul căruia gravitează pe orbite, în număr variabil, electroni. Chimismul este explicat prin salturile de electroni de pe o orbită pe alta, ce fac posibile combinaţiile între elementele tabelului periodic.
Teoria cuantică, o continuare a atomismului, mergând mai departe cu diviziunea atomului descoperă că particulele elementare şi energiile nu se mai comportă potrivit legităţilor cunoscute. Neputinţa interpretării manifestărilor ciudate de la nivel cuantic face ca, în zilele noastre, respectiva viziune să fie zdruncinată din temelii. Constatând că electronul se comportă simultan ca undă si corpuscul, cuantica crează prima breşă. Când se manifestă ondulatoriu electronul nu mai are orbită, poziţie şi nici nu i se mai poate distinge numărul. La superviteze ceea ce părea un număr de electroni pe orbită devine undă şi atunci combinaţiile chimice cum mai pot fi explicate? Ba, mai mult, spaţiul liber de peste nouăzeci la sută din structura atomului nu este vid cum se credea, ci este umplut cu un alt tip de energie necunoscută - întunecată. Dar problema cea mai tulburătoare rămâne impactul observatorului care face ca manifestarea ondulatorie să fie întreruptă prin localizarea şi apariţia electronului. Dacă în afara observării, ca undă electronul era simultan pretutindeni, deci nedetectabil ca cuantă (corpuscul), el capătă poziţie, localizându-se. De vrei, însă, să-i măsori simultan poziţia şi direcţia de deplasare îţi este imposibil, comportându-se imprevizibil pentru mintea umană. S-a ajuns la criza provocată de cunoscutul principiu al indecidibilităţii. Un fapt devine straniu, mintea umană pare a putea corpusculariza unda, ceea ce înseamnă vizualizarea invizibilului ori materializare (corpuscularizare) a metafizicului. Cum e posibil acest lucru?
Să ne imaginăm două puncte luminoase, unul care aparent stă pe loc şi celălalt care se învârte în jurul său. La viteză mică putem constata cum punctul gravitează pe o orbită. Mărind viteza, acelaşi punct îl constatăm simultan în mai multe locuri şi îl percepem ca şi cum ar fi mai multe. Crescându-i, în continuare, viteza ajungem să nu mai distingem punctul, ci să observăm o undă luminoasă, punctul dispărând. Punctul respectiv s-a delocalizat, putând fi oriunde. Asta se întâmplă şi cu modelul atomic al lui Niels Bohr şi al şcolii de la Copenhaga. Poate că pe orbite nu sunt mai mulţi electroni, ci doar unul cu anumite viteze. La viteză sporită, pe altă orbită el pare dublat, întreit etc. Şi dacă ajuns la superviteză el dispare cum mai arată modelul? O planetă înconjurată de elipse luminoase radiante. Chimismul poate că nu e un schimb de electroni, ci unul de energii cuantice – o articulare de radiaţii. Nu mai e o combinaţie de electroni ci de unde? De acord cu Broglie înseamnă că un câmp concentrat de unde crează densitate, care la un anumit grad de focalizare crează masă. Densitarul nu e o concentrare de particule, e condensare de unde. Vizibilul este, atunci, o concentraţie (densitare) de invizibil. Invizibil ce poate fi accesat doar prin mijloace ondulatorii, apropiate ca viteză şi mod de vibraţie. Un asemenea instrument al umanului este mintea.
Dacă problema percepţiei este o chestiune de densitate şi viteză, eu pot percepe real doar stările cu care am compatibilitate rezonatorie, mă aflu pe aceeaşi lungime de undă. Ca solid (material) nu pot percepe nondensitarul ondulatoriu, ci doar corpuscularitatea, lumea fizică. Dar dacă vibrez pe aceeaşi frecvenţă şi lungime de undă cu el îl pot constata. Ca undă ce conţin corpusculul îl pot vizualiza punctual în câmpul meu vibratoriu. Acolo nu mă mai percep drept undă, ci corpuscularitate, două mase ce se reflectă una pe cealaltă în superviteză. Deci, mă pot manifesta ca un corp în lumea metafizicului. Adică exist ca entitate distinctă în imateriala lume a spiritualului. Nu sunt o fiinţă densitară, ci sunt o fiinţă energoinformaţională, ondulatorie.
Încep să cred că inexplicabilul fenomen al distorsiunii cuantice în prezenţa observatorului (colapsarea funcţiei de undă) îşi întrevede luminiţa. Pentru asta trebuie să accept că eu observatorul (Omul) nu sunt doar un corp material. Peste acest corp fizic trebuie să mai am o îmbrăcăminte invizibilă înalt vibratorie, un soi de neocortex peste paleocortex. Cu acest corp al meu invizibil, pe care îl numesc mental, eu pot să vibrez superluminic. În fond viteza gândului o depăşeşte pe a luminii. În momentul observării, prin respectivul corp, având aceeaşi vibraţie eu nu mai constat unda, ci starea corpusculară a fotonului. Transmisă percepţiei fizice respectiva constatare pare ca şi când unda a fost transformată în cuantă energetică (corpuscul). E ca şi cum mintea mea ar densita infoenergetic, materializa lumina. De aici şi povestea despre puterea gândului de a structura material invizibilul. Şi de aici zicala: Ai grijă ce gândeşti pentru că rişti să ţi se întâmple!
Această succintă introducere e un fel de încălzire pentru a merge mai departe pe temerara cale a înţelegerii a ceea ce eşti şi cine eşti tu, Omule.
Convenim că, potrivit principiului inseparabilităţii cuantice, simultan dispunem perceptiv de un corp vizibil şi aperceptiv de un altul invizibil. Cine să fie acest corp invizibil? Pentru că în orice construcţie trebuie pornit de undeva, în necuprinderea neînceputului am luat drept temei anthropotheic gnoeticitatea – ordinea sacră ce ascunde în sine potenţa gnostică sau gnoza ce colapsează în sine arhitectura existentului. Această unicitate duală primordială, gnosos - potenţă cunoscătoare şi eticitate – arhetip autoorganizaţional, în latenţă absolută am numit-o Nefiinţă. Spre a putea vorbi despre ea nu ştiu dacă ar ajunge contrariile combinaţiilor posibile ale tuturor alfabetelor lumilor. Ca suprastare adimensională, aflată dincolo de enigmatica cuanticitate până la care a ajuns matematic cunoaşterea noastră, aperceptivă şi inexprimabilă, tăcere şi beznă absolute se apropie de ceea ce omul a numit Mister; esenţă, nepunct infinitesimal supertahivibratoriu ce tinde spre zero, concentrând în sine Totul. Deci, o inexistenţă ce conţine întreaga existenţă, care topeşte în sine viaţa şi moartea – viteza absolută ce unifică plecarea cu venirea, începutul cu sfârşitul (instantaneitatea). Dacă mai întâi a fost Cuvântul, ea se află dincolo de acesta şi nu poate fi rostită ori semnificată. Noninformaţie, în indefinitul ei ca ordine a perfecţiunii sacre ce nu are habar despre sine – inconştienţă arhetipală mai poate fi numită şi Nonexistenţă sau Neant.
Ca interioritate abisală (colaps existenţial), Nefiinţa ar mai putea fi denumită Neştiutul Atotştiitor. Colapsarea nefiinţială presupune două tendinţe contradictorii: o afundare a Neştiutului şi o acumulare de Atotştiire. Echivalează cu o minimalizare, scădere a primului - esenţializare şi o amplificare a celuilalt – fenomenalizare; extremizare a neantizării prin concavare, absorbţie a centrului (închidere în sine – ascundere) şi convexare, pulsionare a marginalităţii. În momentul depăşirii pragului critic, în care Neştiutul nu mai poate fuziona, închide în sinele minimalizant magma Atotştiirii şi Atotştiutul nu mai poate menţine pelicula sacralizantă a Neştiutului care tinde să crape, se produce implozia ca o erupţie vulcanică în sine. Prin craterul Neştiutului, atotştiutul se revarsă din sinea sacralizantă ca un înafară. Este momentul în care centrul abisal se peliculează ondulatoriu ca marginalitate în pulsaţia prin care Nefiinţa începe să fiinţeze în exterior ca Ştiut – fenomenalizare a esenţei (desacralizare). Apare timpul ca izvor al dimensionalităţii. Indefinitul nefiinţial începe să se manifeste ca finţialitate infinitodimensională ce configurează Fiinţa atotexistentă. Ca manifestare în afara Atotştiutului ea poate fi denumită Ştiutul Neştiutor, esenţa ce nu-şi constată fenomenalitatea. În expansiunea sa ca dispersie a Centrului în Devenire, Fiinţa conţine în sine Neştiuturi Ştiutoare şi Neştiuturi Neştiutoare ce vor cristaliza Creaţia. Neştiuturile ştiutoare se vor conforma în devenirea lor ordinii sacre, manifestându-se constructiv ca autocontemplare. Neştiuturile neştiutoare se vor abate de la ordinea sacră şi ieşind din matricea devenirii se vor manifesta autodistructiv. Resturile neantizării lor vor fi absorbite în devenirea ştiuturilor ştiutoare şi se vor modula pe acestea ca substanţă a materializării (încărcării) matricilor autogerminative. Cosmicitatea lor se va structura drept constelaţii ale ştiuturilor ştiutoare - universuri. În infinitatea devenirii finţiale fiecare ştiut ştiutor, ca noumen existenţial, va avea o anumită dimensionalitate şi vibraţie ce îi configurează propria lume.
Ştiutul ştiutor ce coagulează lumea noastră a umanului poartă numele de Anthropos. Alţi ştiuţi ştiutori vor fi matrice autogerminative ale altor lumi nonumane cu denumiri proprii. Totalitatea autodezvăluirilor ştiuturilor ştiutoare articulează Fiinţa ca autocreaţie ce tinde să devină Ştiutul Atotştiutor pe măsură ce ia act de sine. Antropoteismul încearcă să explice fenomenologia devenirii Neştiutului Atotştiitor, eternizare a esenţei, în Ştiut Atotştiutor prin intermediul infinităţii de ştiuţi ştiutori care configurează Creaţia – eternizare a fenomenalităţii. Fiindu-i accesibilă doar lumea lui Anthropos (Dumnezeul Om) încearcă să înţeleagă manifestarea acestuia ca persoană.
A înţelege cine este Omul înseamă a explica starea sa ca persoană-specie şi identitate în lumea lui Anthropos. Ca toate celelalte ipostazieri ale Fiinţei, Anthropos fiinţează autodistructiv menţinând neanticitatea prin neştiuţi neştiutori şi autorevelatoriu prin neştiuţi ştiutori care devin ştiuţi ştiutori. Aşa ia act de sine şi se desăvârşeşte în creaţie, participând la configurarea şi manifestarea Fiinţei până în planul vizibilului. În sistemul galactic al Căii Lactee, fiinţează alături de alţii neştiulul ştiutor al constelaţiei noastre solare al cărui nume este Ra. Civilizaţiile apolinice care ne-au precedat cunoşteau acest lucru şi se închinau la el ca la zeu, unele numindu-l şi Apollo. Manifestării sale ca ştiut ştiutor, vorbitorii de sanscrită i-au zis Manu. Spre a-l deosebi pe Ra de manu egiptenii l-au mai numit pe acesta şiA/Man ori Amon, cel care e altfel şi mai presus de fania (creatura) sa manu. Ra era mai mult decât manu – ipostazia fiinţa sa solară, semnificată drept zeu. Zeiescul neştiut ştiutor solar sub fania sa de ştiut ştiutor pământesc este raman – omul solar; întruchipează fiinţialitatea terrană a lui Ra. Raman este fiinţa, acum pământească a constelaţie noastre care include Terra. Dar zeul solar mai are întruchipări manice şi pe planete ale altor constelaţii. Cândva poate vom afla cum arată, dar şi numele lor. Deocamdată pare verosimil că, cu diferenţieri locale nesemnificative, acestea sunt tot civilizaţii ce se înscriu în tipologia ramanică.
Spre a semnifica această asemănare, dincolo de denumirea locală a fiecăreia se foloseşte termenul de homo (asemănător). Totalitatea acestor civilizaţii ramanice instituie în dimensionalitatea noastră rasa humanoidă. Deşi încă nu am stabilit contact cu vreuna dintre celelalte civilizaţii humanoide cunoaşterea noastră actuală, mai ales datorită eforturilor cinematografiei şi literaturii SF, pare să accepte şi posibilitatea altor fiinţe şi civilizaţii non humanoid, poate bazate pe siliciu ori alte elemente.
Continuă şi astăzi să se menţină dominantă convingerea că omul pământean este cea mai evoluată formă de viaţă şi unică în univers, existenţa acestuia fiind redusă la lumea noastră vizibilă. Deasupra sa se află cerul, un alt univers - al lumii spirituale unde omul poate accede doar prin moarte spre a fi răsplătit cu raiul ori pedepsit cu iadul. Este un paradox logic care induce o ruptură discontinuitate în unitatea şi unicitatea lumii. Orice scenarii am imagina nu putem nega că omul pământesc rămâne inclus în marele şi unicul ciclu al devenirii Nefiinţei întru Fiinţă. În cadrul său Neştiutul Atotştiutor tinde să devină, prin Ştiutul Ştiutor şi Ştiutul Atotştiutor, Atotştiutul Atotştiutor; ere, cicluri eonice ale unui travaliu eminamente gnostic care se realizează sub forma marelui act al Creaţiei. Neştiutul Atotştiutor este depozitarul întregii conştienţe (gnosticităţi) dar habar nu are despre sine. Mai poate fi numit şi Conştienţa Inconştientă. La capătul creaţiei - destăinuire a ordinii gnostice, el ar urma să ia act de propria existenţă (gnoeticitate) şi să devină Conştienţa Conştientă. Ca autodezvăluire autocunoscătoare a propriei sacralităţi (ordinea ascunsă) acesta este Conştiinţa Unică. Purtător al fenomenologiei devenirii dinspre inconştient al conştientului spre conştient al conştienţei ipostaziază Fiinţa. La capătul travaliului, acum în desfăşurare, ea va fi Conştiinţa Unică. Cum am prezentat anterior Fiinţa se manifestă printr-o infinitate de ipostaze ale identităţii unice -fractali, fiecare fiind definită şi diferenţiată în funcţie de dimensionalitate şi vibraţie. Acestea exprimând stadii ale gradului conştienţei de sine, fiecare dintre ele este o minte. Se constituie o ierarhie unică care înglobează aceste ipostaze-minţi dinspre mini prin maxi către Tot. Arhitectura Conştiinţei unice (Fiinţei) poate fi imaginată drept o infinită articulare de minţi, fiecare o sacralitate proprie.
Prin dimensionalitate şi vibraţie actualul om pământesc aparţine ipostazei anthroposice a Fiinţei. Este mintea cvadridimensională a spaţiotemporalităţii noastre. Sub aspect cognitiv exprimă un nivel ierarhic ce permite Conştiinţei să-şi autoreflecteze planul pe care noi îl numim fizic al existenţei şi este structurată pe orizontala unei cosmicităţi specifice. Noi, pământenii, aparţinem cosmicităţii ramanice ce exprimă starea (mintea) sistemului nostru solar. Spre explicitare, mintea ramanică reprezintă gnoeticitatea potrivit căreia se structurează creierul uman. Neştiutul ştiutor solar se hologramează drept ştiut ştiutor în ipostaza de om pământesc. Creierul e soarele universului uman. Potenţa sa cognitivă exprimă actualul grad al incandescenţei solare. Dincolo de exploziile solare ca sursă calorică şi de luminozitate se află o infoenergitate ce îşi reflectă propria stare. Putem imagina Soarele ca pe un creier ce se gândeşte pe sine ca neştiut ştiutor. În ipostaza de creier uman el se manifestă ca ştiutul ştiutor. Gnosticitatea umană e o reflexie a gnosticităţii solare. Suntem dotaţi cu inteligenţa pe care ne-o dă soarele nostru şi deci mintea omului e mintea solară - apolinică. E firească întrebarea cum gnoeticitatea antroposică, ipostaziată drept minte solară, devine om.
Ca minte, gnoeticitatea solară implică o ordine sacră şi o gnoză autocunoscătoare a ei. Gândirea e travaliul gnozei pentru a-şi destăinui ordinea sau defulare a ordinii (eticităţii) ca arhitectură mentală. Ipostaza materializată (densitară) a sacralităţii respectivei ordini e trupul uman, iar fania personală a gnozei e sufletul ce îi conferă finţialitate (însufleţire). În termeni fizici eticitatea ca ordine este informaţie, iar gnoza este energie, cuanticitate mentală. Ele pot fi reprezentate sub forma unei platoconcavităţi şi a unei platoconvexităţi de tipul K şi D întors (cu linia pe dreapta). În nefiinţialitate acestea se află în stare de fuziune, o colapsare de tipul I, potenţialitate a lui 1 (unu) - Începutul în 0 (zero) – neant. Impreună, sub respectiva formă, întruchipează linia divină a devenirii (vieţii). Aceasta era starea neantică a sistemului nostru solar ca neştiut ştiutor conţinut în Anthropos. În momentul imploziei gnostice unitatea gnoetică s-a divizat, ordinea revărsându-se în afară ca sistem planetar. Gnoza astrului solar şi-a putut, astfel, constata sacralitatea, din neştiut ştiutor devenind ştiut ştiutor . Interconexiunea planetară reprezintă ordinea desacralizată a lui Ra, iar energia gnostică a rămas concentrată în soare ca o gândire. Când soarele radiază planeta Terra se produce o focalizare a gnozei asupra sa, la fel ca fascicolul luminos al unei lanterne asupra unui obiect. Respectiva iluminare gnoetică asupra pământului scoate la iveală neştiuţi ştiutori ai sacralităţii terrane ipostaziaţi în seminţe fiinţiale. Fiecare dintre acestea dezvoltă lanţuri de specii biotice vegetale şi animale.
În mod similar poate fi explicată apariţia şi perpetuarea omului pământesc. Ca ştiut ştiutor el reprezintă chipul neştiut ştiutor al sistemului solar, înfăţişarea sacră (spirituală) a lui Ra. Această arhitectură a sa – imagine fizică - iese la iveală sub iluminarea gnozei antroposice. Anthropos îşi focalizează gândirea asupra trupescului Ra, însufleţindu-l ca Om. Sufletul omului este ipostaza sub care gnoza (spirit) antroposică fiinţializează persoana ramanică. Prin iradiere gnostică Soarele engramează sămânţa ramanică în lutul terran, configurând trupul persoanei ramanice. După ce acesta se ipostaziază biotic ca încarnare a fătului asupra sa pogoară gnoza antroposică, conferindu-i însufleţire. Trupul uman e produsul împerecherii gnoetice a Soarelui cu Terra ca un act al autoprocreării ramanice. Când în lut este engramată concavitatea apare trupescul feminin, iar când este engramată convexitatea se configurează trupescul masculin. Fiecare e însufleţit de gnoza anthroposică opusă, astfel încât femeia are preponderent minte bărbătească, iar bărbatul preponderent minte feminină.