M-am gândit de câteva ori la libertate... E o stare de spirit sau o realitate obiectivă? De obicei considerăm libertate acea conjunctură în care putem face ceea ce ne dorim. Iar lipsa libertății ca îngrădirea noastră în a face exact ce dorim. Dar, dacă mergem mai departe, suntem noi liberi să ne dorim? Sau, cu alte cuvinte, ceea ce ne dorim vine din libertatea noastră de a decide, pe baza informațiilor despre noi și despre univers, ce vrem, și ce nu vrem?
Oare nu cumva, chiar nașterea e primul stâlp dintr-un gard care se va construi toata viața în jurul nostru? Oare nu s-ar putea ca primul lucru pe care-l vedem, mirosim, auzim, să influențeze în mod decisiv evoluția noastră ulterioară? Se spune că un om informat e un om liber. Nu cred. Dimpotrivă, cred că e mai putin liber decât cel neinformat. Pentru că orice informație e asimilată (vrem-nu vrem) și cu un "rest" din modul în care a fost prezentată. Din structura deja existentă și din care am extras-o noi. Nu există informație pură. De aceea, mă-ntreb în ce măsură suntem dependenți de modul în care am primit (extras) o informație și cât de constienți suntem de "resturile" asimilate. Și-atunci, câtă libertate ne rămâne în a stabili exact ceea ce credem, ceea ce știm, ceea ce vrem? Oare un om căruia i s-ar "servi" doar informație pură, fără "resturile" valorice - bun-rău - ar fi capabil să ia o decizie? Nu cumva libertatea aceasta absolută ar fi, de fapt, sursa unui blocaj? Libertatea le dă oamenilor un sentiment de putere. Au putere asupra lor! Au senzația că sunt "mai autentici" în momentul în care se bucură de libertate. De aceea, de
multe ori, dorința de libertate nu vine dintr-o necesitate profundă de a face ceva (neîngăduit de ceilalți) ci ca o revoltă, pur si simplu, împotriva gardului, ca o frondă destinată afirmării independenței.
Oamenii care se simt liberi se simt și diferiți, nu? Dar, de cele mai multe ori, dispariția cenzurii externe duce la constientizarea (sau măcar manifestarea cu putere) a celei interne. Regulile acestei cenzuri sunt stabilite tot pe baza informațiilor asimilate în timp.
Și, evident, a experiențelor de viață. Dar și acestea au fost transformate în informații depozitate în diferitele straturi ale structurii noastre, cu ajutorul mecanismelor noastre de gândire. Dependente de informatiile asimilate anterior. E un cerc vicios. Și-atunci, suntem noi liberi cu adevărat? Istoria umanității a arătat că oamenii nu vor să fie liberi, de fapt. Că, atunci când se trezesc față în față cu universul, de cele mai multe ori ostil și misterios, își inventează singuri repere între care să se simtă în siguranță. Și pe care le transferă celorlalți în timpul interacțiunii cu ei. S-a observat că oamenilor le e mult mai frică să fie puși în situația de a alege decât de a accepta o variantă sau alta, în funcție de conjunctura constrângătoare exterioară. Cu cât sunt mai multe variantele de răspuns, cu atât oamenii pierd mai mult timp în a alege una și cu atât sunt mai speriați de faptul că s-ar putea să fi greșit în alegerea făcuta. Și-atunci, în momentul în care nu există constrângere exterioară, își construiesc una interioară pentru a le fi mult mai ușor în a alege. Credințele noastre sunt complexele interne de repere care ne ajută să tăiem nodurile gordiene. Asta ne scutește de multe blocaje psihice și emoționale, ne ajută să mergem înainte și să nu înghețăm în fața unei probleme a cărei soluții trebuie aleasă. Dar suntem noi liberi, cu adevărat, atunci când luăm decizia? Sau suntem, de fapt, dependenți de frica noastră de a fi liberi?