Motto: „Omul se privește cu ochi de Narcis în oglinda gândirii sale.”

Marea... Ovidius... „Metamorfozele”... Mitul lui Nacis... Lezarea narcisică a psihanalizei... A fost o „simplă asociere liberă” care m-a condus spre alegerea acestei reflecții. Pentru că, dincolo de mit, de acel tânăr angelic îndrăgostit de propria-i imagine oglindită în ape, se află o căutare a unui eu pierdut, ce transpare în realitate psihică, sub forma unei „îndrăgostiri la nebunie de sine însuși”(Freud), a unei „inflații de sine”(K. Horney), sau a unui erou cultural al unei epoci, așa cum îl conturează Herbert Marcuse pe Narcis.

De ce lezare narcisică, m-am întrebat acum doi sau trei ani? Este narcisismul o iubire de sine, un egoism, o incapacitate de a iubi? Suntem cu toții mai mult sau mai puțin narcisici? În psihanaliză de foarte multe ori persoana simte această disoluție a imaginii de sine, până când ajunge să se întrebe: "Cine sunt eu?"... Nu puteam să nu încep a răspunde la aceste întrebări decât trecând peste natura mitică și deschizând arcul psihanalizei de la Freud la Lacan...

Din perspectiva conform căreia Eul se definește printr-o identificare cu imaginea altuia, narcisismul este o stare în care lipsește interiorizarea unei relații subiect-obiect, chiar dacă aceasta există în plan concret. Laplanche și Pontalis, în „Vocabularul psihanalizei”, definesc narcisismul ca „iubire pentru imaginea de sine”.

În psihanaliza freudiană, narcisismul este derivat din teoria libidoului și explicat funcție de alegerea obiectată. Inițial (1910), Freud considera că narcisicul se ia pe sine însuși drept obiect sexual, că el îi poate alege pe aceia care îi seamănă și pe aceia pe care îi poate iubi, „așa cum mama lui l-a iubit pe el însuși” („cazul Schreber”). În “Doliu și melancolie” Freud vede în narcisism o „identificare narcisică cu obiectul”. Chiar și în “Totem și tabu” (1913), el vorbește de iubirea subiectului pentru el însuși, pentru propriul sau corp, mai ales din punctul de vedere al alegerii de obiect homosexuale; astfel, tinerii homosexuali se orientează către cei cu care seamănă sau se identifică, cu cei care, ca și părinții, i-au iubit la rândul lor.

Conform teoriei freudiene despre libido, la început, în primele luni de viață, libidoul este concentrat complet în eu, iubirea de sine este începutul oricărei iubiri. Iubirea obiectală și iubirea de sine se completează în schimburi reciproce ce nu se sfârșesc niciodată.

Freud remarcă faptul că pulsiunile autoerotice există încă de la început în individ și, deci, trebuie să existe altceva, o nouă acțiune psihică ce se adaugă autoerotismului pentru a da naștere narcisismului.
Narcisismul nu este autoerotism, iar la această concluzie Freud ajunge mai târziu, când scrie și articolul: "Pentru a introduce narcisismul”. Autoerotismul este anobiectal, în timp ce în narcisism apare o permanentă investire de sine. Alegerea de obiect narcisică se realizează după modelul relației subiectului cu propria persoană, ce constituie însuși obiectul alegerii sale, sub un aspect sau altul. Alegerea de obiect narcisică se diferențiază de alegerea prin anaclisis (sprijinire), deoarece ea nu presupune reproducerea unei relații de obiect preexistentă, ci formarea unei relații de obiect după modelul relației subiectului cu el însuși.

În „Pentru a introduce narcisismul”, Freud descrie alegerea narcisică astfel: „Iubim, conform tipului narcisic: a) ceea ce suntem; b) ceea ce am fost; c) ceea ce am vrea să fim; d) persoana care a fost o parte din propria noastră persoană”. În primele trei cazuri este vorba de alegerea unui obiect asemănător cu persoana subiectului. În ultimul caz, Freud se referă la iubirea narcisică pe care mama o are pentru copilul ei, care odinioară a fost o parte din ea însăși. Aici, obiectul ales nu este asemănător cu unitatea Eului, ci este ceea ce îi permite să regăsească, să refacă unitatea pierdută.

În „Cazul Schreber” Freud afirma că stadiul parcurs de la autoerotism la dragostea de obiect este narcisismul. Individual, în dezvoltare, se alege inițial pe el însuși ca obiect al dragostei, înainte de alegerea obiectală a altei persoane. O asemenea fază intermediară între autoerotism și alegerea obiectală este în mod normal inevitabilă. Lucrul cel mai important pentru acceptarea sinelui ca obiect al dragostei par a fi organele genitale. Etapa ulterioară este alegerea unui obiect cu organe genitale asemănătoare (alegerea homosexuală), pentru ca apoi să treacă la heterosexualitate. Persoanele care nu au ieșit în întregime din stadiul narcisismului, care au deci o fixație ce poate acționa și ca o predispoziție patogenă, sunt expuse pericolului ca un flux puternic de libido, fără o altă descărcare, să le sexualizeze celelalte tendințe psihice și sociale, anulând astfel sublimările achiziționate prin evoluție.

Freud abordează problema narcisismului în două etape: inițial într-o manieră neexplicită, sub numele de autoerotism, în cadrul psihosexualității infantile, pentru ca mai târziu să o abordeze direct în „Pentru a introduce narcisismul”, desemnând două categorii: narcisismul primar, ca stare precoce, anobiectală, caracterizată prin absența totală a relațiilor cu mediul, printr-o nediferențiere a Eului, respectiv acea stare a copilului care corespunde cu credința în atotputernicia gândurilor sale; narcisismul secundar, care implică o întoarcere asupra Eului a libidoului, retras din investirile sale obiectale, și presupune atât stări de regresie, cât și o structură psihică permanentă mai mult sau mai puțin patologică a subiectului.

Faza narcisismului primar este mai răspândită azi în gândirea psihanalitică (Balint, Melanie Klein, Winnicott), ea fiind considerată o stare nediferențiată și fără clivaj între subiect și lumea exterioară, o stare în care apar simultan o schiță primară Eului și o investiție a sa de către libido. Freud leagă narcisismul primar de autoerotismul sugarului, cât și de pulsiunile de conservare. El afirma că aceasta va persista într-o poziție repliată (autistă), cu atât mai mult cu cât iubirea primită de la ceilalți este mai slabă. De îndată, însă, ce Eul se revigorează suficient, investirea libidinală se autogenerează asupra ei însăși, într-un narcisism secundar (cu efect pozitiv sau negativ). Afectele mobilizate în acest fel vor putea fi disponibile pentru noi investiri de obiect, dar narcisismul secundar poate deveni și una din sursele patologiei psihice prin antrenarea unor mecanisme de apărare ale Eului.

Dacă narcisicul și-a retras din obiect libidoul, acest obiect este readus în sfera Eului, ca și cum ar fi proiectat asupra acestuia, prin identificare narcisică. Eul este tratat în acest caz ca un obiect abandonat și suportă toate agresiunile și manifestările de răzbunare pe care le atribuie obiectului. Freud explică astfel și tendințele de suicid ale melancolicilor prin faptul că bolnavii se înverșunează să suprime simultan atât obiectul iubit (dar în același timp și detestat), cât și pe sine.

La narcisic, iubirea obiectală nu se poate realiza decât în cadrul propriului Eu. Individul, odată închis în narcisism rămâne acolo, pentru că nu poate accede la celălalt altfel decât în fantasme, care nu sunt decât imagini oglindite în ele însele. Iubirea de sine narcisică implică seria indentificărilor ce împing Eul înaintea sa, pornind de la acel punct virtual care este Idealul Eului. Eul Ideal ar fi astfel un model înzestrat cu toate atributele propriei persoane, prin care perfecțiunea psihică a copilăriei este întreținută prin ea însăși, fără a exclude „obiectele bune” ce vor putea fi încorporate și semantizate în procesul global al individuării.

Dedublarea inițială (oglindirea în celălalt), odată înrădăcinată în travaliul oedipianizării, continuă pentru a atinge posibilitatea unei relații asimetrice față de sine însuși și față de alții. Când Idealul Eului are efecte negative, aceasta slăbește și îi lezează amorul propriu și se orientează în jurul Supraeului. Apar atunci simulacrele, fantasmele fără obiect ce ating hotarele angoaselor nonelaborabile.
Freud face referințe, insă, și la un narcisism bun, care aduce cu sine posibilitatea unei autorecunoașteri în diversitate, acceptând în același timp și diferențele celorlalți.

Narcisismul primar și narcisismul secundar se succed și își au originea, după Freud, în amorul propriu, care se distanțează de instinctul de conservare de factură biologică. Astfel, narcisismul este un complement libidinal al egoismului. Egoismul ar implica ceea ce este inutil pentru individ, în timp ce narcisisimul ține de satisfacția sa libidinală. Cineva poate fi egoist în cel mai înalt grad, fără a înceta să canalizeze mari cantități de libido către anumite obiecte, în măsura în care această satisfacție libidinală corespunde trebuințelor Eului. Egoismul va veghea ca obiectele să nu dăuneze Eului său. Cine poate fi egoist și să prezinte și un pronunțat caracter narcisic, adică să se poată lipsi cu ușurință de obiectele sexuale fie din punctul de vedere al satisfacției sexuale directe fie din tendințele derivate din trebuințele sexuale.

Karen Horney îi dă o replică francă lui Freud. Ea considera că “esența conceptului de narcisism este supraevaluarea Eului propriu, exprimată prin îndrăgostirea la nebunie de sine însuși”. Apariția tendințelor narcisice s-ar datora înstrăinării de ceilalți, retragerii în sine, din cauza incapacității de a îndura nedreptățile. Copilul atinge o stare de angoasă, de înstrăinare, prin care legăturile sale afective pozitive cu ceilalți se erodează, și astfel își pierde capacitatea de a iubi supraevaluându-și compensatoriu Eul propriu, de fapt anumite calități sau valori imaginare. Copilul ajunge să iubească o imagine distorsionată a Eului sau și va fi într-o perpetuă căutare. Se lasă cuprins de un univers fantasmatic, în care el este mereu cel mai bun, eroul, prințul, conducătorul, cercetătorul. Treptat, însă, are loc și o înstrăinare de sine, de acel eu real („real me”) și copilul își creează o realitate psihică substitutivă, o lume imaginară ce se transformă într-o “inflație de sine”, prin care iubirea se substituie cu dorința de a fi admirat, deoarece aceasta îi creează iluzia că este puternic, că are o valoare.

Înstrăinarea de sine și de ceilalți este însoțită nu doar de “iubirea imaginii de sine”, ci și de o stare de anxietate, iar singurul mod prin care narcisicul își estompează anxietatea, insecuritatea, neîncrederea, este supraevaluarea și căutarea succeselor în orice acțiune. Orice mic eșec aduce la destabilizarea configurației sale fantasmatice și este conceput ca o pierdere de obiect, respectiv rezonează în plan intim cu o ștergere a bunei imagini de sine.
Egocentrismului narcisic i se răspunde cu un “ecou” pe care doar cel ce se oglindește îl aude, ceea ce-l face să-și preamărească Eul și calitățile sale. Freud consideră că atât autoaprecierea (selfesteam) normală, cât și autopreamărirea, sunt fenomene narcisice iar diferența dintre ele nu este decât de grad. Karen Horney vine cu argumentul că autoinflația se deosebește calitativ de aprecierea de sine prin faptul că implică credința în calități sau realizări imaginare și nu reale. Și tocmai această deosebire calitativă între real și fantasmatic stă la baza diferențierii nete a autoestimației de autoinflație.
Spre deosebire de Freud, Karen Horney diferențiază narcisismul și de iubirea de sine, întrucât narcisismul este în esență o “înstrăinare, o pierdere de sine, o iubire a unei false imagini”. Narcisicul se alege pe sine ca obiect al dragostei sale, nu pentru că nu îi iubește său pentru că îi urăște pe ceilalți, ci pentru că el se caută pe sine în ceilalți.

Freud nu stabilește teoretic un dualism între narcisism și iubirea de sine. Potrivit concepției sale, tendința spre autoinflațtie își are origine în iubirea de sine, iar motivul pentru care persoană narcisică nu-și iubește semenii este acela că se iubește pe sine.

Erich Fromm în „Arta de a iubi” aduce o altă nuanță iubirii de sine. El afirmă că atitudinea față de noi și față de ceilalți nu se opun ci depind una de cealaltă. Iubirea ar fi, după Fromm, indivizibilă în ceea ce privește raportul dintre obiecte și noi înșine. Adevărata iubire este o expresie a productivității și implică grijă, respect, responsabilitate, cunoaștere. De aceea, iubirea de sine nu este nici narcisică, nici egoistă. Ea se opune egoismului. Egoistul, spune Fromm, nu vede nimic în afară de sine însuși, el nu se iubește, ci se urăște pe sine. Această lipsă de acceptare de sine îl lasă gol, frustrat, anxios. Chiar dacă pare preocupat permanent de sine, de fapt el încearcă doar să-și compenseze incapacitatea de a iubi și de a se iubi. Această perspectivă asupra iubirii, narcisismului și egoismului îl apropie pe Fromm mai mult de Karen Horney, decât de Freud.

Lacan completează portretul narcisicului cu „stadiul oglinzii”, considerând că narcisismul este captarea afectivă a subiectului de către imaginea propriului Eu. Stadiul oglinzii marchează un moment genetic fundamental: constituirea primei schițe a Eului. Copilul percepe în imaginea celuilalt sau în propria sa imagine reflectată o formă în care anticipează o unitate corporală care lipsește. El se identifica cu această imagine, iar această experiență primordială se află la baza caracterului imaginar al Eului, constituit la început ca eu ideal și fiind premisa identificărilor secundare. Conform lui Lacan, relația intersubiectivă marcată de fazele oglinzii este o relație imaginară, însoțită de tensiune agresivă, din care Eul este constituit ca un altul, iar celalalt ca un alter ego. Această concepție se apropie de concepțiile freudiene referitoare la trecerea de la autoerotism la narcisismul propriu-zis. Ceea ce Lacan numește fantasma corpului fragmentat corespunde primei etape, iar stadiul oglinzii corespunde narcisismului. Pentru Lacan, însă, stadiul oglinzii este acela care determină retroactiv apariția fantasmei corpului fragmentat. O asemenea relație dialectică poate fi observată în terapia psihanalitică atunci când se constată apariția angoasei de fragmentare produse de pierderea identificării narcisice.

Dacă până acum am prezentat narcisismul la nivel de realitate psihică, nu pot să nu aduc spre final un Narcis ca “erou cultural al epocii actuale”, așa cum îl prezintă Herbart Marcuse în „Eros și civilizație”. Marcuse consideră că orice epocă are un erou cultural specific, iar daca Prometeu a fost al efortului, productivității și progresului, prin reprimare, în prezent, Narcis și Orfeu relevează o imagine a bucuriei și împlinirii, reamintind experiența unei lumi ce trebuie eliberată prin puterea iubirii, împăcând astfel Erosul și Thanatosul.

Narcis, în oglinda apei, încearcă să-și înțeleagă propria-i frumusețe. Aplecat asupra râului timpului în care toate formele trec și dispar, el visează paradisul, forma pierdută. Astfel, experiența narcisică depășește opoziția om-natură. Dragostei lui Narcis îi răspunde ecoul naturii. Dar el trăiește după un Eros propriu, și nu se poate spune că se iubește pe sine, deoarece nu știe că imaginea pe care o admiră este a sa.

La Marcuse, narcisismul primar este mai mult decât autoerotism. El implică și mediul, integrând Eul narcisic în lumea obiectivă. Relația antagonică normală între eu și realitatea exterioară nu este decât o formă și o etapă târzie a relației Eu–realitate. Narcisismul supraviețuiește astfel nu ca simptom nevrotic, ci ca element al realității, coexistând cu Eul matur. Narcisismul poate conține germenele unui principiu diferit al realității: investirea libidinală poate deveni sursa și rezervorul unei noi investiri libidinale ale lumii obiective, transformând această lume într-un mod de a fi. De aici, rolul narcisismului în sublimare și creație.
Imaginea narcisică este și un refuz de a accepta separarea de obiectul sau subiectul libidinal, cu scopul de a reuni ceea ce a fost separat. Erosul narcisic este mai deplin, iar viața narcisică este cea a frumuseții. Iar dacă existența lui Narcis este o contemplare, atunci se poate spune că narcisismul are și o dimensiune estetică.

Și nu închei fără a menționa că și în mit - apele, și în psihanaliză - obiectele investite libidinal, îl plâng încă pe Narcis, deoarece atunci când acesta se apleacă asupra lor, apele (obiectele) își pot vedea oglindite în ochii lui propria lor frumusețe…




* Această primă parte a fost conferențiată și ulterior publicată în 1998.