Poetul Mircea Drăgănescu mi-a dat un telefon sumbru-sumbru, era greu de crezut, am verificat pe web și, dincolo de știri aviare sau fotbalistice, găsesc doar atât: "Poetul Ion Stratan, în vârstă de 50 de ani, a fost găsit înjunghiat, miercuri după-amiază, în holul apartamentului său situat într-un bloc din centrul municipiului Ploiești, lângă cadavru fiind descoperit un cuțit, transmite corespondentul MEDIAFAX".
Moartea unui poet, mai ales în asemenea condiții de senzație, ar fi trebuit să fie trecută instantaneu la Breaking News și să țină în cea mai mare încordare pe cetățeni câteva zile.
Căci poezia unei limbi apără identitatea națională mai bine decât costisitoare MIG-uri în regulată, trohaică prăbușire.

Și eu tot trag nădejde că știrea nu se va confirma.

Ion Stratan s-a născut la 1 octombrie 1955 la Ploiești, fiind găsit vasăzică la 19 octombrie 2005 înjunghiat în holul apartamentului său din centrul municipiului natal, poate ca o răzbunare de sus: ne-a fosat luat că tot nu ne trebuia, dovadă că nu i-am fost serbat semicentenarul.

Oricum, într-o Românie care pleznește de-atâta râs, poetul părea suspect, vorba lui Bacovia, cu care liric se foarte înrudea.
Acum e certitudine presupunerea că știa mai multe despre "viața asta" și despre propria soartă. Nu mai pot fi citite decât în cheie premonitorie mai toate titlurile cărților sale sau versuri precum: "Viața asta, moarte înceată / Și viața cealaltă, o moarte iute / Nu mai pot, nu mai vor pe-ncercate/ Primat să-și dispute / Nu mai vrea lumea cealaltă să se opună aici / Și nici existența nu vrea sa mai pară / Un gol de furnici/ S-au săturat existențele / De-atâta vid / Haide și tu, prag între dânsele / Să aluneci avid." ("Moarte înceată", din vol. "Spălarea apei", Ed. Eminescu). A se vedea și următoarea

Bibliografie selectivă:

Ieșirea din apă, Cartea Românească 1981; Aer cu diamante, Litera 1982 (aici publică Pentameronul); Cinci cântece pentru eroii civilizatori, Albatros, 1983; Lumină de la foc, Cartea Românească, 1990; Lux, Albatros 1992; Ruleta rusească, Cartea Românească, 1993; Desfacerea, Eminescu, 1994; O zi bună pentru a muri, Pontica, 1995; Cînt, zeiță, mînia, Cartea Românească, 1996; Mai mult ca moartea, Axa, Botosani, 1997; De partea morților, LiberArt, Ploiesti 1998; Apa moale, Albatros,1998; Oameni care merg, Premier, Ploiești 1999; Crucea verbului, Paralela 45, 2000; Biblioteca de dinamita, Cartea Romaneasca, 2001; Jocurile tăcute, Călăuza, Deva, 2001; O lume de cuvinte, Limes, Cluj, 2001); Spălarea apei, Eminescu, 2001; Biserica ploii, Editura Fundatiei Gheorghe Cernea, 2001.

În 2005, a publicat volumul Bacoviana, iar la 15 octombrie 2005, a lansat la Constanța Cartea ruptă.

De observat că febrilitatea cu care a publicat în ultimii ani a fost luată de unii drept inexigență!

A activat în Cenaclul de Luni, pe când studia Literele la București.

Este unul dintre opteziciștii care a luat poezia în serios, adică în tragic. Prieten cu Nichita Stănescu, a recurs la a-l evoca pe celălalt mare ploieștean, Caragiale, doar în tonul sumbru al berlinezului sensibil la dezastrul din 1907. A avut dosar rău până în 1989, lucrând la Biblioteca "N. Iorga". A mai publicat eseuri, critică literară, traduceri, publicistică politică. Apare în numeroase antologii din țară și din străinătate drept unul din "clasicii" optzecismului. A avut parte de premii literare, de traduceri, de laude critice, dar nu și de considerație, de o apreciere reală a viziunii sale sumbre despre cele ce ni se întâmplă aici.

Sub bolșevism s-a făcut mare haz de catrene curajoase din Pentameronul, precum: "Pentru tine, Tanțo dragă/ Am săpat o vară-ntreagă/ La canalul care leagă/ Dunărea de Marea Neagră", respectiv "Mărturisesc. Am scris totul/ În beții, lupanare. Sînt Mațe-Fripte./Privesc la comedie, plâng./Curat murdar. Căldură mare."
Fără a se observa în implantul caragialesc orbitoarea disonanță "plâng". Pur și simplu, în tragedia dispariției identității românești nu exista orizont de așteptare pentru suferință!

Poetul trecea printre amici drept un ciudat, un sucit, memorabil fiind comentariul "D'ale lui Stratan!" dintr-o emisiune TV a dlui Nicolae Manolescu.

Destinul face ca această poezie să fie acum re-citită altfel.
Ca un text clasic, cu evoluție paralelă optzecismului.
Viziunea unui demiurg rău ("Cerul e gheața/ În care diavolul/ Își ține picioarele."), din pricina erorilor căruia încă de la facerea lumii nu avem libertate s-ar putea în sfârșit să convingă pe mulți:

"Ne iubim în stomacul unui tigru
De mult am fost mâncați și cinăm
sub cerul cu dungi al burții de tigru."

Aici nu e loc de bășcălie postmodernă.
Și poate că n-a fost niciodată. Un poet profund liric era în haită și trebuia să râdă ca lupii, de unde acele proceduri ludice sarcastice, tensionate.

Ceea ce se va fi întâmplat la Ploiești este una dintre "Crimele din strada cerului". A fost lovit cel mai bun, cel cu adevărat liric, cel care suferea intens, nu un generator filologic de poezie fără de sfârșit.

Iată de ce la omorârea prin om a acestui poet se poate zice: Dumnezeu să-l ierte pe Dumnezeu!