Fiecare purtăm cu noi în viață lama rece a spadei rațiunii gata să despice structura gândirii prin raționamente eronate.
Izvorul suferințelor din carnea rațiunii , luciditatea, despică , taie, sfâșâie, sapă, smulge rădăcinile până la capăt , până dincolo de durere.
Omul care și-a tăiat rădăcinile fără resentimente, fără reproșuri, fără regrete, plutește ca un spectru dincolo de lume , ca un duh al nopții , sperând să nu poată muri, cultivând timpul contorsionat cu germinația materiei din care cresc noile rădăcini în gândire.
Să împărțim clădirea cu compartimente ale sinelui în două : în partea de apus să punem sfârșitul tuturor ființelor și lucrurilor, iar în partea de răsărit începutul cu germenii evoluției apărând în primordialul pur (edenul).
Să dezvelim tainele sinelui prin aducerea sa la suprafață, să devină vizibil ca o entitate esoterică a vanității, pentru a ne controla orgoliul și a face din el o motivație de a acționa către un scop personal.
Viața este o obligație necesară justificând orice grad de suferință prin datoria de a trăi, iar centrul voinței se află în egotismul sinelui, care face din interesul personal reper existențial, în jurul căruia se conturează personalitatea.
Dacă nu ar exista sinele ne-am pierde individualitatea care crește dintr-un egoism pozitiv, căci omul altruist se împarte în ceilalți prin binele dezinteresat dăruit fără a se gândi la binele său, până nu mai rămâne nimic personal și intim.
Sinele influențează rațiunea obligând-o să acționeze pentru îndeplinirea intereselor personale, transformând obiectivitatea imparțială într-o subiectivitate preferențială și face din dialectică un sofism adaptat satisfacerii ambițiilor eului.
Sinele se deosebește de gândire prin aceea că acceptă raționamente eronate dacă acestea sunt în folosul său, pe când gândirea le respinge, adevărul fiind imanent structurii intelectului.
Gândurile exprimate pe hârtie nasc reflecțiile, sufletul influențează sensibilitatea, ficțiunea este sursa imaginației poetice , iar sinele are propria sa rațiune ,înlesnind emulația prin desfășurarea calităților și înfrângerea defectelor.
Doar luciditatea este independentă de influențele sinelui, căci în transparența logicii se văd impuritățile și artificiile logicii sinelui.
Omul care își dezvoltă sinele în defavoarea gândirii într-o evoluție a egoismului, își alege principiile binelui sau pe cele ale răului, nu în funcție de moralitate sau din cultul pentru adevăr , ci în funcție de interesul personal, preferând uneori un rău cu efecte nocive pentru ceilalți, însă cu efecte benefice pentru el, unui bine general.
Cel care își dezvoltă gândirea și sufletul în defavoarea sinelui, se întâlnește îndeosebi printre oamenii mici și mediocri, căci oamenii mari au un miez de egoism care crește cu fiecare victorie a lor asupra altora, orgoliul fiind sursa succeselor.
Fără prejudecăți, fără remușcări, fără regrete, oamenii mari calcă peste avortoni, otrepe și lași pe care îi consideră indezirabili și proscriși, în numele bunăstării și prosperității personale.
O viață intensă , neliniști existențiale, probleme mari care cer o rezolvare imediată, improvizații, tenacitate și cutezanță sunt caracteristici ontologice ale oamenilor mari, pe când pacea lăuntrică, gândirea lentă, renunțarea, resemnarea, temerile , sunt atribute ale oamenilor mici.
De unde și adevărul că ești ceea ce faci și devii până la urmă ceea ce dorești, firește numai prin luptă.
În concluzie, între oamenii mari și oamenii mici se cască o prăpastie adâncă, este raportul ireductibil dintre stăpân și sclav, dintre a supune și a fi supus, și această diferență este rezultatul influențelor sinelui asupra omului.