Auzul îmi este adeseori “zgâriat” de unele forme de adresare pe care le aud pe la televizor, de lipsa de respect pe care unele modalități de a vorbi despre alții / cu alții le implică. Astfel, uneori, diverși realizatori de emisiuni, “se trag de șireturi” cu personalități marcante, cu persoane în vârstă, în fine, cu persoane cu care / despre care ar trebui să vorbească mai politicos, respectând atât tradiția poporului român, cât și limba română, care pune la dispoziție mijloace de exprimare a politeții atât de bogate.

Spre deosebire de alte limbi, limba română distinge trei grade de politețe: familiaritate (tu – pronume personal propriu-zis, cu verb la pers. II sg.), politețe medie (dumneata – pronume personal de politețe, cu verb la pers. II sg.) și politețe maximă (dumneavoastră – pronume personal de politețe, cu verb la pers. II pl.). Politețea medie este o trăsătură a limbii române care permite o nuanțare a vorbirii inexistentă în alte limbi și de care ar trebui să ne folosim atunci când simțim impetuoasa nevoie de a ne “trage de șireturi” cu persoane mai în vârstă, superioare în rang / funcție etc.

Blondele domnișoare care găzduiesc emisiuni de divertisment pe la TV ar trebui să țină seama de bunul-simț popular care impune reverența față de persoane mai în vârstă / superioare dintr-un punct sau altul de vedere, înainte de a scoate perle de genul “el, Amza”, în loc de “dumnealui, domnul Amza Pelea”, sau chiar “dânsul, domnul Amza” (întrucât pronumele personal propriu-zis “dânsul” a preluat în limba vorbită rolul de pronume de politețe medie la persoana a III a singular).

Pronumele românesc de politețe este caracterizat o bogăție formală remarcabilă.
De pildă, acesta cunoaște două scheme de construcție: 1. subst. “domnia” + pron. pers. propriu-zis de pers. III Genitiv “lui”, “ei”, “lor” (“domnia lui” > “dumnealui” etc.) și 2. subst. “domnia” + adj. posesiv “ta”, “sa”, “voastră” (“domnia ta” > “dumneata” etc.).
De asemenea, are forme pentru toate persoanele – situație nemaiîntâlnită în alte limbi – inclusiv pentru persoana I sg / pl (“domnia mea”); formele de pers. I există în limbă (și-au schimbat doar valoarea: azi ele sunt folosite cu valoare ironică, în trecut nu aveau această valoare).
Mergând mai departe, observăm că forma de persoana II sg. a cunoscut o evoluție spectaculoasă. Astfel, “domnia ta” a dat “dumneata”. Forma de G-D “dumitale” a dat forma “matale”, pentru care s-a creat o nouă formă contrasă de N-Ac: “mata”. Din “matale” – perceput ulterior ca formă de N-Ac – s-au creat ulterior diminutivele “mătăluță”, “mătălică”, cel din urmă evoluând spre “tălică” (N-Ac-D-G). Iată deci: dumneata, mata, matale, mătălică, mătăluță, tălică.

Această bogăție formală a pronumelui de politețe, dezvoltarea lui prodigioasă – nuanțarea pe grade de politețe, menținerea în limbă a formelor vechi (“domnia sa”) în paralel cu formele noi rezultate din acestea (“dumneasa”) - constituie dovezi ale vechimii și importanței sale în limba română, reflectând mentalitatea și psihologia poporului român, atitudinile și modelele de comportament ale acestuia, consolidate într-un timp îndelungat. Modelele psiho-sociale și comportamentale ale românilor constituie fondul bogat care susține forma – forma pronumelui personal de politețe, dar și alte forme de exprimare a reverenței (adresări cu “doamnă / domnule”, “mamă-soacră”, “domnule inginer” în loc de “domnule X” etc.)

Or, ce se întâmplă azi? Pe acest fond – profund înrădăcinat, poate la fel de vechi ca și poporul român – se încearcă suprapunerea unei forme superficiale, o formă calchiată după modele străine, care au fost create pe alt fond.

Este vorba, firește, despre modelul american. Despre națiunea americană putem spune că “s-a născut democrată”. Sistemul democratic american permite un “joc” social – sus-jos – caracterizat de variabilitate, mobilitate pe scara succesului (social, economic, politic), deci, raporturi sociale și interumane instabile în toate păturile sociale, în toate categoriile socio-profesionale, raporturi care se pot schimba peste noapte (bogătaș > falit, cineva > nimeni). Aceste aspecte se reflectă, desigur, în comportament, în atitudinea față de ceilalți și implicit în limbaj.
Individualismul care caracterizează societatea americană se dezvoltă în două direcții aparent contradictorii:
- singurătatea absolută: “fiecare pentru el”, de unde rezultă dorința intimă acută de apropiere umană, deci dorința de a elimina formalismele în relațiile interumane (“Please, call me Mary” = “te rog spune-mi Mary” (nu “doamna” Mary, “nu mă lua cu dumneavoastră”)
- exacerbarea eului, deci, în ultimă instanță, reducerea respectului față de celălalt, de unde atitudini de tipul “și eu sunt la fel de important ca celălalt, ba chiar mai important, nu importă că-mi este superior, oricum pot ajunge în locul lui oricând” (deci, hai să-l “tutuiesc”).

De aici, atitudinea mai degajată în relațiile cu ceilalți, de aici atenuarea reverenței, de aici dispariția pronumelui de politețe “thee” din limba vorbită, de aici adresarea către soacră cu numele mic, de aici suprimarea echivalentului lui “domn / doamnă” în fața unor substantive ca “doctor” etc.
Analiza se poate aprofunda, dar mă limitez a sublinia doar unele aspecte, relevante pentru unele atitudini reflectate în limbaj, în speță pentru modul de adresare.

Fondul pe care s-a creat sistemul reverențial englezesc (american) este deci profund diferit față de cel românesc, care s-a creat într-un sistem mai puțin mobil și tributar Orientului, un sistem în care expectanța reverenței este mai mare, un sistem aflat la granița dintre modelul castelor orientale (vezi sistemul politic românesc, mobil doar pe orizontală, nu și pe verticală) și modelul democratic occidental (care acționează mai mult în domeniul cultural-artistic). Se adaugă aici sărăcia – vrem, nu vrem, caracteristică poporului român – care a facilitat traiul în comun (apropierea este firească, nu căutată, forțată), deci și delimitarea exactă a celor apropiați (familie, prieteni, vecini) de ceilalți, față de care s-a nuanțat adresarea: politețe medie (față de persoane egale), politețe maximă (față de persoane superioare în rang / funcție).

Așadar, alte relații interumane, alte modalități de exprimare a politeții. Ceea ce se întâmplă în mass media românească – adoptarea unor forme străine pe fondul autohton profund diferit – este nu numai nepotrivit, ci și de-a dreptul ridicol. Ridicol pentru unii “nimeni” care se pun pe plan de egalitate cu personalități marcante, cu persoane cărunte cărora le-ar putea fi nepoți, neînțelegând – sau neacceptând – faptul că bunul-simț al poporului român nu acceptă această egalitate. Sau pur și simplu mergând “cu valul”, valul ce ne poartă pe toți spre vest…

De altfel, aceste atitudini și forme de adresare sunt susținute nu numai de noua modă a “tragerii de șireturi” din mass media, preluată din cultura americană, ci și de traduceri greșite a unor filme sau cărți.
Faptul că în limba engleză vorbită a dispărut pronumele de politețe, nu înseamnă că reverența a dispărut total: limba engleză dispune de alte forme de exprimare a politeții. Pe de o parte, există apelativele “doamnă”, “domnule”, “domnișoară” (Mr. / Sir, Mrs., Ms.), care implică politețe maximă. Deci, “You, Mr. Smith” ar trebui să se traducă “Dumneavoastră, domnule Smith” sau chiar “Dumneata, domnule Smith”. Pe de altă parte, gradul de politețe este inclus în verbele auxiliare “will” – familiaritate – și “would” – politețe maximă. Prin urmare: “Will you give me the book?” = “(vrei să) îmi dai cartea?”, iar “Would you give me the book?” = “(vreți să) îmi dați cartea?”.
Evident, traduceri – din ce în ce mai frecvente – de genul “tu, domnule Smith” (pentru “you, Mr. Smith”) sau “(vrei să) îmi dai cartea?” (pentru “Would you give me the book?”) nu corespund realității lingvistice din engleză, iar superficialitatea abordării acestor aspecte în traducerea din engleză în română – o superficialitate care tinde spre generalizare – accentuează tendința nefirească de abandonare a reverenței în limba română.

De ce oare respectarea fondului autohton existent la noi și a bunului-simț popular trebuie să treacă în desuetudine? De ce trebuie să imităm papagalicește modele străine, mereu și mereu?
Pentru numele lui Dumnezeu, de ce să nu fim și DIFERIÞI? De ce să absorbim fără discernământ modele vestice fără nici o legătură cu identitatea psihologică și morală autohtonă? De ce să evităm modelele proprii de exprimare / adresare și vorbirea neaoș românească aferentă acestora? De ce ne ferim de identitatea noastră profundă?…