Păsările idealuri obosite de zborul continuu la suprafața vieții, prin aerul încărcat cu repulsia față de prostie, sucombă în mare , cu țipătul lor sfâșâind timpanul existenței.
Gustul de sare depusă de marea în retragere spre esența izvorului, se șterge de mierea inteligenței.
Cu iubirea ascunsă în mâinile împletite tragem după noi țărmul ca o plapumă de nisip sau ca o cortină ce cade la sfârșitul piesei despre dragoste.
Prostia manifestă repulsie față de inteligență, iar timpanul inepției nu aude ceea ce nu înțelege.
Prostia este o iubire amputată de sensul ei regenerator , o întunecime a minții , o diluare a realității, o neînțelegere acută a relațiilor umane , o neputință de integrare în societate, o spaimă malefică de nou și neprevăzut.
Prostia o aseamăn cu o pasăre fără aripi ce se zvârcolește în tină, iar inteligența o compar cu un vultur care se repede din înălțimi către vânatul neputincios.
Inteligența este un izvor pur de iubire a adevărului , o oază de respect al valorilor umane, iar ținta ei este aprofundarea prin cunoaștere.
În antiteză cu inteligența, prostia este ca o baltă cu mirosuri pestilențiale, ca un jeg pe corpul alb al inteligenței, ca o promiscuitate a gândirii.
Gustul prostiei este insipid, gust de bacterii și de larve, iar limba prostiei este o limbă de mort care învârte cuvinte seci, goale de sensuri.
Gustul inteligenței este aromat, eterat, cu miresme de flori rare, cu esențe sublime ale succesului, iar limba inteligenței este o limbă universală rostind sensuri profunde , pe care o cunosc cei dotați cu spirit și gândire înalte.
Dacă am împleti inteligența cu prostia, din acest melanj s-ar naște mediocritatea, dacă am împleti geniul cu creația fără valoare din această aglutinare ar apare talentul , și în general dacă s-ar întrepătrunde două stări, situații, aspecte, caracteristici antinomice s-ar crea o stare de mijloc.
Între minciună și adevăr, între prostie și inteligență , între lene și hărnicie ,între lașitate și curaj, între pesimism și optimism, etc., există întotdeauna un interval de mijloc, cu limita inferioară – negativitatea și cu limita superioară – pozitivitatea.
Prostia inconștientă are ochelari cu multe dioptrii prin care proștii se văd pe ei înșiși deformat.
Prostia nu aduce suferința, căci gândirea lentă, orizontală și letargia simțurilor dau o acalmie de anesteziat existenței.
Inteligența produce , dacă nu suferință cel puțin o stare de încordare , prin concentrarea la mod superlativ asupra realității , prin gândirea efervescentă și prin intensitatea trăirii.
Prostia în omul conștient de ea este scuzabilă , i se acordă circumstanțe atenuante, însă este regretabilă; un astfel de om este de compătimit, este un complexat în viață și care se comportă ca atare, stârnește mila și compasiunea prin starea jalnică pe care o arată cercului social.
Omul inteligent este conștient de valoarea sa și de superioritatea sa asupra celorlalți, iar succesul său provine din valorificarea acestor calități, urcând scara ierarhică printr-o emulație cu cei din aceeași categorie a istețimii gândirii.
Omul prost iubește instinctual, fiindcă sentimentele sale sunt prea slab dezvoltate pentru a înflori într-o iubire completă, iar gândirea sa aproape nulă este insuficientă pentru a vedea în parteneră și altceva decât un obiect carnal.
Înotând la suprafața vieții, omul prost este un rebut social și în mecanismul existențial este tratat ca atare.
Mediocrul reușește să se strecoare discret printre încercările și examenele vieții, și, dacă nu rămâne repetent ca omul prost, nici nu iese în evidență; doar omul deștept epatează și triumfă oriunde și oricând, fiind binecuvântat de viață.