"Și totuși… e toamnă"

Pentru o bună parte din iubitorii de poezie numele Teodorei Pavăl e o enigmă. Pentru cercul său de prieteni și pentru cei ce, de-a lungul ultimelor decenii, au trecut pragul Casei de Cultură din Târgu Ocna, faptul că directoarea instituției scrie și poezie nu mai e de mult o surpriză, înfocata animatoare a vieții spirituale a urbei fermecându-și adesea concitadinii cu rodul creației sale, fie că a fost vorba de spectacole de muzică și poezie, de o ședință a cenaclului, de un montaj sau de alte manifestări de gen. Surpriză poate părea doar decizia de a-și aduna, în sfârșit, poemele într-un volum și locul unde acesta a văzut lumina tiparului.
Nu știm, astfel, ce a îndemnat-o să ajungă tocmai la Baia Mare, dar odată cu ea Editura Proema ("Și totuși... e toamnă", 2005) intră pe piață băcăuană a cărții într-o ținută cu adevărat de sărbătoare, începând de la calitatea hârtiei, eleganța tiparului și până la foșnetul de frunze al fiecărei file ilustrate de L. Fuci. Iar prin portretul lui Gigi Dumitrașcu ai senzația, dacă n-ai ști că e întruchiparea fiicei poetei, că însăși autoarea ne zâmbește enigmatică de pe prima copertă, invitându-ne să-i descoperim tainele și trăirile, să o însoțim în periplul ei liric, bântuit de incertitudini și dorințe, admirând-o cum, „ca o statuie / Bătută de ploi și de vânt”, „dăltuită din piatra cea mai fină, / Mereu mai vie, / Mereu mai puternică / Și mult, mult mai frumoasă / În zidirea” ei dinăuntru, își înfruntă tristețile și melancoliile, se întreabă și caută răspunsuri în relația cu Dumnezeu, singurul capabil să alunge „ura dintre noi”.
Alegând Titanicul ca „metaforă a vieții”, poeta își clamează „Durerea și eterna clipă a chemării”, așteptând ca „scânteia din suflet să învie” iubirea, ceasul „amorului divin” și ca acel „Coșmar al trupului / Și-al minții” sale hărțuite să dispară. Visându-se cândva fecioară, nu știe dacă s-a dăruit și dacă dragostea s-a împlinit, motiv pentru care ar da oricât să-și mai „fac(ă) rost de iubire” și să mai trăiască iar clipa când era „ca pasărea în zbor”.
„Eternul semn al nemuririi firii” e pus față în față cu „eternul semn de moarte” și chiar dacă, uneori, „Trăirea în adâncuri / E singura chemare”, iar „Bătaia cu neantul / Rămâne doar un vis”, perpetua îndrăgostită găsește elixirul cu care să se-aline, transformând speranța în „vaporul ce dăinuie pe mare” și dând aripi gândului ce sădește în noi „pacea și liniștea divină / Profunda armonie ce-mbracă universul / În haina-i de hlamidă și-i stăpânește sensul”.
„Scăldată de lumina puternică a lumii”, visătoarea poetă se ceartă că ne-a amăgit cu zâmbetele sale, că timpul nu a ajutat-o să fie cu noi și că, adesea, viața i-a fost „Ocean de gheață”. Știe că i-a încărunțit părul, că „va veni o clipă / Când toate vor pieri / Din omul ce-i nimic / Nimic nu va mai fi”, că „E iarnă-n suflet / Și gerul (m)i-a încremenit privirea / Asupra unui timp ce-i mut”, însă evadează din „neputința hăului” și își găsește pentru a câta oară echilbrul, consolându-se: „De cred în mine / Știu că mi-e de-ajuns / Căci cei scăldați în ură și minciuni/ Nu vor afla nicicând / Ce mult înseamnă, ea, / neprihănirea…”
„Seducătoare prin blândețe / Și modestia făr-asemănare”, Teodora Pavăl reaprinde nu doar în ea „Sublima vâlvătaie a patimii nebune” și acum, la ceas de toamnă, ne oferă alături de grupajul de poeme și un mănunchi de cugetări, selectate de-a lungul timpului din gândirea unor cugetători români și străini. Un adaos înveșmântat în prefața și postfața editorilor, din care cel al lui Albert Oleic merită salutat cu prisosință.
Dar cum „Laudele ne înșeală și ne adorm vigilența”, să mai amintim că poemele au și o versiune în franceză (din păcate cu destule erori de culegere, ceea ce a necesitat tipărirea unei erate, ingenios transformată în semn de carte), semnată chiar de autoare, pe care o așteptăm în continuare, convinși fiind că va ști să facă o selecție și mai riguroasă și că din lupta cu eul va ieși câștigătoare poezia.