Aud că unii profesori s-au plictisit de grevă. Fideli lucrului făcut pe sfert și revoluției cu voie de la poliție, se întorc la școală după o săptămână în care au dovedit că posedă coloană vertebrală. Revin la vechile umilințe, la obișnuitele mizerii și la frustrările cele de toate zilele, cu speranța că guvernul își va desface generos baierele bugetului, oferindu-le măcar 5% din PIB, asemenea bogătașului care coboară apăsat treptele bisericii și aruncă grăbit o monedă rătăcită prin buzunare în pălăria cerșetorului nespălat.
Probabil că acești dascăli sătui de revoltă sunt mulțumiți cu statutul lor social. După ce și-au lăsat la garderoba prezentului ținuta academică, părăsind aerul rarefiat al catedrei pentru cel îmbâcsit al străzii, dau înapoi, motivați de eternele probleme financiare, îmbinate cu frica subconștientă de stăpânire.
În această săptămână de grevă, m-am legănat în iluzia că profesorii devin, pentru prima oară, din solitari solidari, având un obiectiv comun. Și când presiunea asupra guvernului portocaliu părea insuportabilă, unii dintre combatanți părăsesc frontul, într-un gest inexplicabil.
Amnezia celor de la putere își dă, astfel, mâna cu lașitatea unor sindicaliști, care mai au naivitatea să se întrebe de ce nu îi bagă nimeni în seamă. Învățământul românesc se transformă azi într-o patetică struțo-cămilă, a cărei verticalitate pare o poveste din « O mie și una de nopți » .
Cocoșați de toate guvernările, profesorii și-au pierdut demnitatea în sălile de examen de la Testarea Națională sau de la Bacalaureat. Acum era un bun prilej pentru a o recâștiga. Dacă vor să rămână, în continuare, apostoli ai șpăgii, destinatari ai diverselor plicuri, mereu cu « onoarea nereperată », au luat o decizie înțeleaptă. Elevii au nevoie de modele, dar și de antimodele.
Dacă au renunțat la grevă, să nu se mai plângă. Trăim în capitalism și ei nu produc nimic. Nu mai sunt acea fabrică de oameni despre care vorbea presa, nu mai au pasiune, nu mai au valori, într-o « soțietate fără moral », într-o țară care bate cu încrâncenare la Înaltele Porți ale dezastrului.
Să nu ne mai fie rușine că trăim în hulita patrie a lui Caragiale, în care grevele nu sunt greve, în care avem corupție fără sămânță de corupt, prim-miniștri sobri doar la concertele de muzică pop, secretari de stat autoexilați în Chile (vezi Paloma Petrescu), președinți hăhăind mai mult de 5 % din discurs, miniștri de finanțe adolescentini și « șturlubatici », « o țară tristă, plină de humor ».
Și totuși greva din învățământ continuă, cu liderii sindicali în chip de Che Guevara, dar mi-e teamă să nu consemnăm, la sfârșit, o victorie à la Pyrrhus a profesorilor, acești frumoși nebuni ai micilor salarii, fraierii de serviciu ai unui veac încețoșat, adevărații « maghrebieni » ai României. O, tempora, o, mores !